Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Odisseas Elytis- Monograma

 


 

 

Motto:

Cernit voi fi mereu —m-auzi ? —

 singur, după tine, -n Paradis !”

 

 

I.

Brazdelor palmei calea va-nturna

Ca un acar, într-altă parte, Soarta

O clipă Timpul are să consimtă

 

Cum altfel, dacă oamenii se iubesc.

Cerul va-nfățișa rărunchii noștri

Iar nevinovăția are să lovească lumea

Cu ascuțișul morții celei negre.

 

II.

Port doliu dupa soare şi după anii care vin

Fără de noi şi-i cânt pe cei care-au trecut.

Dacă-i aievea

 

Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,

Ghitarele ce s-au aprins şi s-au stins pe sub ape,

Acele “crede-mă” şi-acele “nu”,

Odată-n aer,  şi-ncă- odată-n cântec

Cele două jivine mici, mâinile noastre

Tânjind pe-ascuns una pe alta să se caţere,

Glastra cu flori în pragul porţilor

Şi țăndării de mare ce soseau dimpreună

Peste stâncile seci, pe după pârleazuri

Anemona care mi-a şezut în palmă

Iar movul tremură întreit trei zile deasupra cascadelor

 

Dacă toate acestea-s aevea eu cânt

Bîrna de lemn și scoarța pătrată

Pe perete, Gorgona cu părul vâlvoi

Pisica ce în beznăne-a privit

Copil purtând cădelnița și roșia cruce

La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor

Port doliu după straiul ce-am atins şi m-a îmbrăcat lumea.

 

 

 

III.

Astfel vorbesc de tine şi de mine

Pentru că te iubesc şi în iubire ştiu

Să intru ca o Lună plină

 De- oriîncotro și pentru micul tău picior în nemăsuratele cearceafuri

Să-mprăştii flori de iasomie –și sunt în putere

Adormită, să suflu şi să mi te duc

Prin sclipitoare treceri şi ascunse portice-ale mării

Arbori hipnotizaţi cu paingi care se-argintează.

 

Au auzit de tine valurile

Cum mângîi, cum săruţi,

Cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,

În jurul gâtului în radă

Mereu noi doi lumina şi cu umbra

Mereu tu steluţa şi eu mereu întunecata corabie

Mere tu limanul, iar eu în dreapta farul

Şi cheiul ud şi sclipătul pe vâsle.

Iar sus, în casa cu cârcei de viţă,

Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte

Mereu tu statuia de piatră mereu eu umbra care creşte,

Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu

Pentru că te iubesc şi te iubesc,mereu

Tu eşti moneda, eu religia ce-o schimbă.

Atâta noapte, atâta vuietul din vânt,

atâta roua din aer, atâta tăcerea

marea jur- împrejur împărăţită

Odaie a văzduhului cu stelele,

Atâta răsuflare a ta nespus de mică

Încât nimica nu mi-a mai ramas

Între cei patru pereţi, tavan, duşumea,

Strigăt să-ţi fiu, iar glasul meu să mă lovească,

Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe

Căci nemaiîncercatul şi de-aiurea adusul

Nu-l rabdă oamenii şi-i încă devreme, m-auzi,

Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,

 

Să vorbesc de tine şi de mine.

 

 

IV.

Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,

Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,

Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi,

Cuţit,

Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit

Şi frânge ramurile stelelor, m-auzi,

Astfel sunt eu, m-auzi,

Şi te iubesc mereu, m-auzi,

Te ţin şi te port şi te-nveştmânt, m-auzi,

În straiul de nuntă al Ofeliei, m-auzi,

Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi

 

Vă ţineţi în potop de mâna, uzi

 

 

Enormele liane şi lavele vulcanilor

Va veni ziua, m-auzi,

Să ne îngroape, iar miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,

În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,

Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,

A oamenilor,

Şi-n mii de ţăndări să ne azvârle, în ape, una după alta, mă auzi,

Amarul meu pietriş îl prenumăr, m-auzi,

Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,

Unde uneori, chipurile, m-auzi,

Ale sfinţilor

Plâng lacrimă adevărată, m-auzi,

Clopotele croiesc în înălţimi, m-auzi,

 

Adâncă trecătoare să trec eu

Asteaptă îngerii cu psalmi de moarte şi cu lumânări

Nu mă duc nicăieri, mă auzi,

 

Amândoi sau niciunul, m-auzi,

 

 

Această floare a furtunii şi, m-auzi,

A iubirii,

Odată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,

Nu-i cu putinţă altfel să-nflorească, mă auzi,

Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,

Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul

De noi atins, acelaşi, mă auzi,

 

Si nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi

Dintru atâta crivăţ şi dintr-atâtea ierni, m-auzi,

Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,

În mijlocul mării,

Din singură voinţa iubirii, mă auzi,

Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,

Cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.

Ascultă, ascultă,

Cine vorbeşte în ape, cine plânge — auzi ?

Cine pe celălalt caută, cine strigă — auzi ?

Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,

Te iubesc, te iubesc, mă auzi.

 

V

De tine în vremi de demult am vorbit

Cu înțelepte doici, cu un haiduc trudit

De unde ți se trage tristețea sălbăticiunii

Răsfrângerea pe fața apei tremurătoare

Și de ce, zice-se, trebuie-alături să-ți viu

Când nu vreau iubire ci vreau vântul viu

Ci vreau galopul mării ridicate-n picioare

 

Și nimeni nu auzise de tine

De tine nici iarba de leac nici ciuperca

Pe-naltele meleaguri ale Cretei nimic

Pentru tine doar Domnul a primit să-mi fii mâinii călăuză

 

 

Încoace, încolo, cu băgare de seamă ocolind

Întreg limanul obrazului, golfurile, pletele

Spre stânga pe colină unduind

 

Trupul tău dup-nsinguratul chip al pinului

Ochii mândrei și ai translucidului

Adânc de mare,-ncasa cu vechiul scrin prăfos

Cu-ngălbenite dantele și lemn de chiparos

Singur s-aștept unde-ai să-mi apari mai întâi

Pe lespezile -ogrăzii, ori în odaie, sus, la căpătâi

Cu roibul Sfântului și cu oul de Paști

Ca dintr-o frescă ruinată

Mica viață pe cât te-a dorit-tot pe atât de mare

Să-ncapă pălălaia vulcanului într-o lumânare

 

Și nimeni să nu fi văzut și-auzit

Nimic în pustie în casele dărăpănate

Nici strămoșul îngropat în marginea ogrăzii

De tine, nici bătrâna cu toate ierbile-i de leac

 

 

De tine numai eu, poate, și un cânt

Ce-l izgonesc din mine și se întoarce mai puternic

De tine necrescutul sân de doisprezece ani

Cel înspre viitor întors cu roșia cupă

De tine ca acul mireasma amară

Ce-n trup sălășluiește și-nțeapăamintirea

Și iată glia, iată colunii, iată străvechioul pământ.

 

 

VI

Multe-am văzut iar glia privită din cuget pare frumoasă

Mai frumoasă-n aburii aurii

Tăioasa piatră, mai frumoase

Tăriile istmurilor și-acoperișurile-n valuri

Mai frumoase razele pe unde treci făr ` a păși

Ne-nfrântă ca Zeița Samothracei peste munții mării

 

 

Atâta te-am privit că-mi e de-ajuns cu-adevărat

Ca timpul întreg să fie de vină iertat

Și-n brazda lăsată de trecerea ta

Să te urmeze ca un delfin ne-nvățat

 

 

Sufletul meu cu albul și-albastrul să se joace!

 

Victorie, în care înfrângerea am cunoscut

Înaintea iubirii și tot deodată

Pentru magnolie și pentru ghiul-brișim

Du-te, hai du-te chiar dacă m-am pierdut

 

Singur , măcar că-i soarele -n brațele tale un prunc nou-născut

Singur, chiar de sunt eu patria îndoliată

Chiar de-i cuvântul ce-am trimis să-ți țină o frunză de laur

Singur, vântul puternic și singur rotundă

Piatră în clipătul de pleoape a-ntunecatului adânc

Pescarul care-a scos în mreje și-n vremuri la loc a zvârlit Paradisul!

 

 

VII

 

Pe-o insulă am pus ochii-n Paradis

Aidoma ție pe-o casă pe mări

 

 

Cu patul larg cu  ușa ascundă

Un ecou am azvârlit în abis

Ca să mă oglindesc în fiecare dimineață


Pe jumătate să te văd trecând prin unde

Pe jumătate să te plâng în Paradis

 

Trad. Victor Ivanovici