Octavio Paz -Piatra de soare

Se-ntoarce-a treisprezecea zi… e încă prima;
Şi pururi unica – sau unicul moment;
Eşti tu regina, tu, prima sau ultima?
Eşti rege tu singurul sau ultimul amant?
 Gerard de Nerval (Arthemis) 


 
O salcie de sticlă, un plop de apă,
 un jet înalt pe care-l apleacă vântul,
 un arbore bogat care dansează,
 un curs de râu șerpuitor,
 înaintează, se retrage, dă târcoale
 Și curge-ntr-una:
 un curs tăcut
 de stea sau primăvară fără grabă,
 apă cu pleoapele închise,
 izvorând întreaga noapte profeții,
 prezență-mpartasita de turma vălurită,
 val după val până inundă tot,
 verde regat fără apus de soare
 la fel ca niște-aripi scânteietoare
 când se deschid la cerul jumătate,

 un drum printre hățișuri
 viitoare și orbitorul
 fulger al durerii, pasăre
 pietrificând pădurea cu-al său cântec
 şi promisiunea fericirii
 prin ramuri care una într-alta se topesc,
 ore de lumină din care păsări ciugulesc,
 presimțiri pe care le scapi din mână,

 prezență ca țâșnirea neașteptată-a unui cântec,
 ca vântul care cântă în incendiu,
 o privire care menține în suspans
 lumea cu mările și munții ei,
 corp de lumină filtrată prin agată,
 picioare, pântec de lumină, golfuri,
 rocă solară, trup în culori de nori,
 culoare-a zilei iuți care tresare,
 oră care scânteie și-are trup,
 lumea-i deja vizibilă prin trupul tău,
 e transparentă prin transparența ta,

 prin galerii de sunete pășesc,
 plutesc printre prezențe rezonante,
 călătoresc prin transparențe ca un orb,
 mă șterge un reflex, mă nasc într-altul,
 oh, codru de coloane fermecate,
 sub arcuri de lumină mă cufund
 în coridoarele-unei toamne diafane,

călătoresc prin trupul tău ca printr-o lume,
 pântecul tău e-o plajă însorită,
 sânii tăi, două biserici, în care sângele își oficiază
 misterioasele sale paralele, 
 pe tine, privirea mea ca iedera se urcă,
 ești un oraș asediat de mare,
 un zid pe care lumina îl împarte
 în două jumătăți de inimă -culori de piersică-, 
 un câmp de sare, stânci și păsări
 supuse legii miezului de zi

 ca gândul meu de goală te preumbli,
 înveșmântată în culoarea dorurilor mele,
 umblu prin ochii tăi ca printr-o apă,
 visul din ochii tăi adapă tigri,
 în flăcările lor arde colibri,
 pe fruntea ta umblu ca pe lună,
 prin gândul tău alunec precum norul,
 pe pântecul tău umblu ca prin visu-ți,

 fusta de porumb se vălurește, cântă,
 fusta ta de sticlă, fusta ta de apă,
 buzele tale, pletele, privirea,
 tu ploi întreaga noapte, ziua-ntreagă
 îmi despici pieptul cu degete de apă,
 cu gura ta de apă-mi închizi ochii,
 tu, ploaie peste oase, în pieptul meu
 rădăcini de apă îneacă un arbore lichid,

 și merg pe talia ta ca printr-un râu,
 prin trupul tău ca prin pădure merg,
 ca pe-o cărare șerpuind în munți
 care sfârșește, brusc, într-un abis
 prin gândurile tale, ca niște țancuri, merg
 şi la ieșirea de pe alba-ți frunte
 umbra mea răvășită se sfărâmă,
 îmi adun cioburile unul câte unul
 Și fără trup continuu, caut bâjbâind,

 coridoare fără sfârșit ale memoriei,
 uși deschise spre un salon pustiu
 în care verile, cu toate, putrezesc,
 în adânc ard ale setei giuvaere,
 chip topit ca fumul când ți-l reamintești,
 mână ce se desface de-o atingi,
 plete de păianjeni în tumult
 peste surâsuri vechi și foarte vechi,

 la ușa frunții mele caut,
 caut făr’ a găsi, caut o clipă,
 un chip de fulger și furtună
 alergând printre copaci nocturni,
 un chip de ploaie într-o grădină în penumbre,
 apă curgând cu încăpățânare-n coasta mea,

 caut făr’ a găsi, scriu de unul singur,
 nimeni nu e, și cade ziua, cade anul,
 cad în clipă, cad în adânc,
 merg invizibil pe oglinzi
 care-mi repetă chipul descompus,
 calc zilele, momentele parcurse,
 calc peste gândurile umbrei mele,
 îmi calc pe umbră căutând o clipă,

 caut o zi anume ca pasărea de vie,
 soarele de la cinci dup’-amiază-l caut
 înmuiat de pereții de rocă vulcanică:
 ciorchinii orei se coceau
 din ei ieșeau copile,
 din pântecu-i trandafiriu se-mprăştiau
 prin curțile de piatră ale școlii,
 înaltă cum e toamna-nainta
 înfășurată în lumină sub arcadă
 Și spațiul jur-împrejur o îmbrăca
 într-o mai aurie și transparentă piele,

 tigru culoare de lumină, leopard
 venit din ale nopții-mprejurimi,
 copilă-abia zărită aplecată
 peste verzile balcoane ale ploii,
 adolescente chipuri fără număr,
 numele tău eu l-am uitat, Melusina,
 Laura, Isabel, Persefona, Maria,
 ai toate chipurile și niciunul,
 ești toate orele și ești nicuna,
 semeni cu arborii și norii,
 ești toate păsările și un astru,
 semeni cu-al sabiei tăiș
 cu vasul pentru sânge al călăului,
 iederă care urci, înfășori sufletul și-l smulgi
 din rădăcină, de sine-însăși îl desparți,

 scriitură de foc peste jad,
 fisură în stâncă, regină a șerpilor,
 coloană de abur, apă din stâncă,
 cerc lunar, stâncă de vultur,
 grăunț de-anason, spin mititel
 şi letal care provoci dureri ce nu mor,
 păstoriță prin văi submarine
 şi paznică a văii celor morți,
 liană-agățată pe-amețitoare faleze,
 cățărătoare, plantă veninoasă,
 floare a învierii, strugure al vieții,
 doamnă peste flaut și fulger,
 terasă cu pomi de iasomie, sare pe rană,
 buchet de trandafiri pentru cel împușcat,
 zăpadă în august, lună-n vestibul,
 scriitură a mării pe stânci de bazalt,
 scriitură de vânt în deșert,
 testament al soarelui, rodie și spin

 chip de flăcări, chip devorat,
 chip adolescentin, urmărit
 peste ani și fantasme, zile circulare
 dând în aceeași curte, spre același zid,
 arde clipa toate-s un singur chip,
 toate veciile sunt un singur moment
 şi pentru toți vecii vecilor
 o pereche de ochi îi închid viitorului calea,

 nu e nimic în fața mea, doar un moment
 răscumpărat în noaptea asta, pe un vis
 cu amestecate imagini, un caleidoscop,
 sculptat cu greu, s-alunge somnul,
 smuls din nimicul astei nopți,
 cu puls crescut literă cu literă,
 în timp ce-afară timpul se revarsă
 Și bate-n ușa sufletului meu
 lumea cu ceasu-i carnivor,

 doar un moment în timp ce prin orașe,
 numele, gustul, tot trăitul,
 pe fruntea mea oarbă dau în clocot,
 în timp ce apăsarea îndurerată-a nopții
 îmi umilește gândul și scheletul,
 şi sângele meu curge mai încet
 şi dinții îmi slăbesc și ochii
 se-acoperă de nori, iar zilele și anii
 adună spaime vide,

 în timp ce timpul își strânge evantaiul
 în spatele imaginilor sale nu- nimic
 se prăbușește clipa și înoată
 de moarte-nconjurata, amenințată
 de noapte și căscatul ei lugubru,
 amenințată de vacarmul
 morții gălăgioase și mascate
 se prăbușește clipa, e străpunsă,
 se strânge ca un pumn, precum un fruct
 care se coace în adânc, în sine-însuși
 care se bea pe sine și se varsă
 momentul translucid se-nchide
 se coace spre înăuntru, face rădăcini,
 crește în mine, mă ocupă tot,
 mă alungă frunzișul delirant,
 doar gândurile mele îi sunt păsări,
 prin vene-mi circulă mercurul său,
 arbora al minţii, fructe cu gust de timp,

 oh viață de trăit, deja trăită,
 timp ce mereu revii ca fluxul și refluxul,
 şi te retragi făr’a întoarce fața,
 ce-a fost n-a fost dar încă este
 şi-n liniște se varsă
 în altă clipă care se destramă:

 în fața înserării de piatră și salpetru
 armata de invizibile pumnale
 indescifrabilă, roșie scriitură
 îmi incrustează-n piele, și aceste răni
 ca un vestmânt de flăcări mă-nfășoară,
 ard fără consumare, caut apă
 Și-n ochii tăi nu-i apă, sunt de piatră,
 Și sânii tăi, și pântecul, și șoldurile tale
 de piatră sunt, gura ta are gust de praf,
 gura ta are gustul timpului-otravă,
 trupul tău, gust de puț fără ieșire,
 culoar de-oglinzi care repetă
 ochii celui ars de sete, culoar
 care mereu se-ntoarce în punctul de pornire,
 şi mă conduci ca pe un orb de mână
 prin galeriile acestea, încăpățânate,
 spre centrul cercului și te înalți
 precum un fulger care-ngheaţă pe secure
 precum lumina jupuită, fascinantă
 ca eșafodul pentru condamnat,
 flexibilă ca biciul și subțire
 precum o armă geamănă a lunii,
 şi-al tău cuvânt tăios îmi sapă-n 
 piept, mă pustiește, mă golește
 tu amintirile pe rând îmi smulgi,
 mi-am uitat numele, prietenii mei
 grohăie între porci sau putrezesc
 mâncați de soare într-o râpă,

nu e nimic în mine decât o lungă rană,
 o peșteră prin care nimeni nu mai trece,
 un prezent fără geamuri, gând
 care revine, se repetă, se reflectă
 și se pierde în propria-i transparență,
 conștiinţă traversată de un ochi
 care se privește privindu-se până-l inundă
 lumina:
 ți-am văzut pielea atroce, deshuamată,
 Melusina, strălucind verzui în răsărit,
 tu dormeai înfășurată în cearșafuri
 când te-ai trezit un țipăt de pasăre ai scos 
 şi ai căzut la nesfârșit, sfâșiată și albă,
 nimic n-a rămas decât țipătul tău,
 şi la sfârșitul timpului mă văd
 tușind, aproape orb și răscolind
 vechi fotografii:
 nu e nimeni, tu ești nimeni,
 o grămăjoară de cenușă și-un făraș,
 un cuțit știrb și-un pămătuf de pene,
 o piele încă spânzurând pe oase,
 ciorchine sec, gaură neagră
 şi în adâncul găurii doi ochi,
 ochii copilei înecate
 în urmă,-acum o mie de-ani.

 priviri într-o fântână îngropate,
 priviri care ne vin dintru-nceput,
 privirea de copil a vechii mame
 văzând în fiul mare-un tată tânăr,
 privirea mamă a copilei solitare
 care în tată vede-un fiu copil,
 priviri ce ne privesc dintru adâncul
 vieții, capcane ale morții
 sau invers: să cazi în acești ochi
 înseamnă să te-ntorci la viața-adevărată?

 să cad, să mă întorc, să mă visez, să mă viseze
 ochi viitori, o altă viață,
 alți nori, să mor de altă moarte!
 mi-ajunge noaptea asta, această clipă
 ce se desface-ntr-una și-mi arată
 pe unde-am fost, și cine, cum te numești,
 cum mă numesc:
 făceam planuri
 pentru vară? În fiecare vară?
 pe Christofer Street, acum zece ani,
 cu Filis care-avea două gropițe
 din care vrăbiile beau lumină?
 când cu Reforma, Carmen îmi spunea
 “aeru-i ușor, aici este mereu octombrie”,
 sau poate-a spus-o cuiva pe care l-am pierdut
 sau doar l-am inventat și nimeni nu mi-a spus?
 am mers cu-adevărat prin noaptea din Oxaca,
 imensă, verde-neagră ca un arbor’
 singur vorbind precum nebunul vânt
 şi am ajuns acasă? Tot într-o cameră?
 să nu mă fi recunoscut oglinzile?
 de la hotelul Vermot am văzut zorii
 dansând în brațe cu castanii? “deja-i tarziu”
 spuneai trecându-ți piptenul prin păr și eu vedeam
 pete pe zid, fără să zic nimic?
 urcat-am împreună până-n turn, văzut-am
 înserarea cum cade din recif?
 mâncat-am struguri în Bidart? Am cumpărat
 gardenii în Perote?
 nume, locuri,
 străzi și iar străzi, fețe, piețe, străzi,
 gări, parcuri, garsoniere,
 pete pe zid, un pieptene prin păr,
 cineva cântă lângă mine, cineva se-mbracă,
 cameră, locuri, străzi, nume, camere

Trad. Anca Tanase

Octavio Paz - Urciorul spart

Ochiul lăuntric se deşteaptă, iar sub fruntea visătorului
se naşte o lume plămădită din flăcări şi zbucium:
sori albaştri, vîrtejuri verzi, pliscuri de lumină,
desfăcînd aştrii ca pe nişte rodii,
joc solitar de lumină, picătură de aur virgin
în mijlocul esplanadei calcinate,
păduri de cristal şi de sunet, păduri de ecouri,
crînguri de solilocuri, fîşii transparente;
vîntul - goană a fluviului printre zidurile imense
ale unei trecători de jeu,
armăsari, rachete ce se înfig în inima nopţii,
comete, scriitori, izvoare,
poeţi, înflorire subită a făcliilor, lumînări şi aripi,
invazii ale culorii albe,
păsări insulare cîntînd sub fruntea visătorului.

Deschisei ochii, îi ridicai spre cer şi văzui
noaptea inundată de stele.
Insule vii, brăţările acestora în flăcări, pietre arzînd,
respirînd cu greu, ciorchini de piatră vie;
dar ce izvor, ce claritate, ce puzderie de comete
peste un spate obscur,
ce de rîuri rătăcesc colo sus, ce vuiet străvechi,
cîtă apă în preajma focului, cîtă lumină
în preajma umbrei!
Harpe, grădini necuprinse de harpe.
Însă, aproape de mine nu-i nimeni.
Numai şesul: cactuşi, doar cactuşi enormi,
gigantice pietre
izbucnind diabolic sub soare.
Greierul muţise de mult,
se simţea pretutindeni un miros de var şi de seminţe arse,
drumurile erau ca nişte albii de rîuri secate,
şi aerul s-ar fi făcut mii de cioburi, dacă ar
fi strigat cineva: există oameni pe-aici?
Dealuri pleşuve, vulcani amorţiţi, pietre gîfîind
sub aceste splendori, gust de praf, secetă roşie,
zgomotul piciorului desculţ şi un pirъ* în mijlocul
deşertului, aidoma izvorului împietrit!

Spune-mi, tu secetă, tu pămînt calcinat, pămînt
din oase zdrobite, spune-mi, tu lună agonizantă,
nu există apă pe-aici?
Doar sînge, doar praf, doar urme de picior desculţ
pe un spate atît de enorm,
doar zdrenţe şi mîncărime de insecte, doar somnolenţa -
căpetenie de aur - domneşte sub soarele torid?
Unde sînt caii de pe malul rîului, unde-i nechezatul lor
dintre pietrele rotunde şi strălucitoare,
de pe podişuri, sub lumina verde a frunzişului,
unde sînt ţipetele de bărbaţi şi femei,
îmbăindu-se în primele raze?
Dumnezeul-porumb, Dumnezeul-floare, Dumnezeul-apă,
Dumnezeul-sînge, Fecioara,
toţi au murit, s-au pierdut ca fărîmele urciorului spart
pe malul izvorului sec?
Numai broscoiul e viu,
numai pielea lui verzuie străluceşte sub noaptea exotică,
numai căpetenia grasă de Cempoala este nemuritoare?
La umbra sacrului jad, stropit abundent cu sînge,
doi tineri sclavi făcîndu-i vînt cu evantaiul;
în zile de sărbători, stînd în faţa mulţimii,
rezemat în cruce, cu armă, cu baston,
în haine de luptă, cu chipul din silex sculptat,
respirînd fumul împuşcăturilor ca mirosul preţioasei tămîi,
iar la finele săptămînii, în casa-i blindată de pe litoral,
dezmierdîndu-şi iubita, acoperită cu bijuterii din gaz
de neon;
doar căpetenia aceasta e vie?

Iată şi ura verzuie, coada ei din lămi şi briceaguri,
iată cîinele şi urletul lui rîios,
agava taciturnă, candelabrul şi nopalul zbîrlit,
iată floarea care sîngeră şi face să sîngeri,
floarea de o implacabilă geometrie tăioasă,
ca un delicat instrument de tortură,
iată noaptea cu dinţii mari şi privire de vultur,
noaptea cu pumnalul din cremene;
n-auzi dinţii clănţănind,
n-auzi oasele zdrobite de oase,
n-auzi toba din piele umană, lovită de femur,
coşul pieptului bătut de călcîiul sălbatic,
tam-tamul timpanelor sub ploaia de raze delirante?
Iată praful ce se înalţă ca un galben suveran,
devastînd tot în cale, dansînd solitar şi prăbuşindu-se
pe dată, ca arborele cu rădăcini uscate,
ca turnul doborît de un fulger;
iată omul căzînd şi ridicîndu-se, mîncînd praf
şi mişcîndu-se tîrîş;
iată insecta umană perforînd piatra şi secolii,
măcinînd lumina,
iată piatra încinsă, iată omul învins şi lumina fragmentată...
Să deschizi ori să închizi ochii, e totuna.

Cetăţi lăuntrice incendiate de gînd, ca mai apoi
să devină pulbere şi flăcări,
rod al imaginaţiei, care creşte pînă cînd devine arbore
şi face să explodeze craniul,
cuvînt ce caută buzele care l-ar pronunţa;
peste anticele începuturi ale omului s-au prăbuşit pietrele,
secoli străvechi de piatră, ani divizaţi în lespezi,
clipe dense peste originea umană.
Spune-mi, tu secetă, tu piatră şlefuită de timpul ştirbit,
de foametea fără dinţi,
tu praf măcinat de dinţii care sunt secoli,
de secolii care sunt foame,
spune-mi, tu urciorule spart, rătăcit în praf de milenii,
spune-mi, lumina se naşte din frecarea osului de os,
a omului de om, a foametei de foame
pînă cînd apare scînteia, ţipătul, cuvîntul,
pînă cînd ţîşneşte apa şi creşte arborele
cu frunze late de peruzea?

Trebuie să dormi cu ochii deschişi,
trebuie să visezi cu mîinile,
să visezi visele rîului căutîndu-şi albia,
visele soarelui dibuindu-şi lumea,
trebuie să visezi în glas, trebuie să cînţi
pînă cînd melodia va prinde rădăcini,
pînă va deveni tulpină, ramură, stea,
să cînţi pînă cînd visul va genera şi va răsări
din coasta adormitului spicul roşu al reînvierii,
apele femeii, izvorul viu ca să bei din el,
să te priveşti în oglinda lui, să te recunoşti
şi să te redai,
ca să te ştii bărbat, apele care vorbesc în noapte
şi ne cheamă pe nume, izvorul cuvintelor
întru a zice eu, tu, el, noi,
sub acest arbore viu, sub acest monument al apei,
ca să ne rostim prenumele frumoase, ca să
ne recunoaştem
şi să fim fideli numelor purtate de noi;
trebuie să visezi înapoi, către începuturi,
trebuie să vîsleşti secole în urmă,
dincolo de copilărie, dincolo de naştere,
dincolo de apele botezului,
să dărîmi zidurile dintre oameni,
să uneşti din nou ceea ce a fost separat,
fiindcă viaţa şi moartea nu sînt contrarii,
ci o singură tulpină cu două flori gemene;
trebuie să găseşti cuvîntul pierdut,
să visezi înlăuntru, să visezi în afară,
să citeşti în tatuajul nopţii şi să priveşti amiaza în ochi,
să-i smulgi tăinuita mască, să te îmbăieşti
în lumina solară, să mănînci fructul nopţii,
să descifrezi scrisul stelei şi al rîului,
să-ţi aminteşti povestea sîngelui şi a rîului de mare,
a corpului şi a pămîntului, să revii la punctul de plecare,
nici înlăuntru, nici în afară, nici sus, nici jos,
dar la crucea drumurilor, acolo unde ele încep,
pentru că lumina cîntă şi imită apa,
iar apa imită frunza,
şi zorii zilei sînt doldora de fructe, pe cînd ziua şi noaptea
reconciliate curg ca un rîu liniştit,
se mîngîie prelung ca bărbatul şi femeia iubindu-se;
ca un rîu infinit, sub arcuri de secole,
curg anotimpurile şi oamenii,
curg într-acolo, către origini,
dincolo de sfîrşit, dincolo de începuturi...


Traducere Ion Reniţă

Scrisoare de credință - Octavio Paz

 1.

 Între noapte și zi
 Există un teritoriu indecis.
 Nu-i nici lumină și nici umbră:
 Este timp.
 Oră, pauză precară,
 Pagină care se-ntunecă,
 Pagină pe care scriu
 Încet, cuvintele acestea.
 Înserarea
 Este un rug ce se consumă.
 Se rotește ziua, desfrunzeste.
 Conturul lucrurilor,
 Un râu nocturn îl șlefuiește.
 Încăpățânat și blând,
 Le poartă, nu știu încotro.
 Se-ndepartează realitatea.
 Eu scriu:
 Vorbesc cu mine
 -vorbesc cu tine.

 Aș vrea să-ți vorbesc
 La fel cum vorbesc, acum,
 Aproape dispărute-n umbre
 Un copăcel și aerul;
 Ca apa care-aleargă,
 Somnambul solilocviu;
 Ca balta liniștită,
 în care simulacre de clipă se-oglindesc;
 Ca focul:
 Limbi de flăcări, dans de scântei,
 Povești de fum.
 Să-ți vorbesc
 Cu vizibile, palpabile cuvinte,
 Cu greutate, gust, miros
 Ca tot ce există.
 În timp ce-o spun,
 Imperceptibil, lucrurile
 Se desprind de ele
 Și aleargă către alte forme,
 Spre alte nume.
 Îmi rămân doar
 Cuvintele acestea: cu ele îți vorbesc.

 Cuvintele sunt punți.
 Sunt și capcane, colivii, și puțuri.
 Eu îți vorbesc: tu nu m-auzi.
 Nu vorbesc cu tine:
 Vorbesc cu un cuvânt,
 Acest cuvânt ești tu,
 Acest cuvânt
 Te poartă de la tine pân' la tine.
 Noi l-am creat, tu, eu, destinul.
 Femeia care ești
 E cea căreia îi vorbesc:
 Aceste cuvinte sunt oglinda ta,
 Ești tu și ecoul numeleui tău.
 La fel și eu,
 Când îți vorbesc,
 Redevin un murmur,
 Aer și cuvinte, un suflu,
 O fantasmă care se naște din aceste litere.

Cuvintele sunt punți:
 Umbra colinelor din Meknes
 Deasupra unui câmp de floarea-soarelui extatice
 Este un golf violet.
 E trei după-amiază,
 Ai nouășpe ani și-ai adormit
 Pe brațul de răcoare al blondelor mimoze.
 Îndrăgostit de geometrie,
 Un uliu desenează-un cerc.
 Și tremură la orizont
 Arama dealurilor, blândă.
 Printre pereți prăpăstioși
 Un sat și albele lui cuburi.
 Fumu-n coloană urcă din câmpie
 Se risipește-ncet, aer în aer,
 Cum și chemarea muezinului
 Care străpunge liniștea, se-nalță și-nflorește
 În altă liniște.
 Soare imobil,
 Spațiu imens de aripi larg deschise;
 Peste întinderi de reflexe
 Setea înalță minarete transparente.
 Tu nici nu dormi, nici nu ești trează;
 Plutești în timpul fără ore.
 O răsuflare doar trezește
 Îndepărtate țări de mentă și izvoare.
 Lasă aceste cuvinte să te poarte
 Spre tine-însăți.
 
2.
 Cuvintele-s incerte
 Și spun lucruri incerte.
 Dar ca să ne comunice asta sau altceva,
 O pot face.
 Dragoste este un cuvânt echivoc,
 Cum sunt toate.
 Nu e cuvânt,
 Spus-a Creatorul:
 Este viziune,
 Început și coroană
 Pe scara contemplației
 - iar florentinul:
 Este un accident
 - și celălalt:
 Nu e virtutea
 Dar se naște din cel ce-i perfecțiunea
 - și ceilalți:
 O febră, e o boală,
 E luptă, frenezie și stupoare,
 O himeră.
 Invenție a dorinței,
 Însuflețită de flagerări și de asceză,
 Îi bagă-n coaste pinteni gelozia,
 Obișnuința o ucide.
 Un dar,
 O condamnare.
 Beatitudine și furie.
 Este un nod: viață și moarte.
 O rană
 Trandafir al re'nvierii.
 Este-un cuvânt:
 Dacă-l rostim, vorbește.

 Dragostea-ncepe-n trup
 Unde sfârșește?
 Dacă-i fantasmă,
 Prinde ființă într-un trup;
 Dacă-i trup,
 Se-mprăștie de-l atingi.
 Fatală-oglindă:
 Imaginea dorită se destramă,
 Tu te scufunzi în propriile-ți reflexe.
 Festin de spectre.

Apariție:
 Clipa are trup și ochi,
 Și mă privește.
 Viața în fine are chip și nume.
 A iubi:
 Să deschizi ușa interzisă,
 Trecere
 Spre-a timpului cealalaltă parte.
 Clipa:
 Reversul morții,
 Fragilitatea noastră cea eternă.

 A iubi-nseamnă să te pierzi în timp,
 Să fii oglindă-ntre oglinzi.
 E idolatrie:
 Să îndumnezeiești o creatură
 Și să numești etern ce-i trecător.
 Toate formele din carne
 Sunt ai timpului copii,
 Simulacre.
 Timpul înseamnă răul,
 Clipa
 E căderea;
 Iubire-nseamnă să te-arunci:
 Să cazi fără sfârșit,
 Semenul nostru
 Este abisul nostru.
 Îmbrățișarea:
 Hieroglifă a distrugerii.
 Lascivitatea: mască-a morții.
 
 A iubi: o variație,
 De-abia o clipă
 În istoria celulei de-nceput
 Și neumaratele ei diviziuni.
 Ax
 De rotire-a generațiilor.

 Invenție, transfigurare:
 Copilă transformată în fântână,
 Părul în constelații,
 În insulă, femeia adormită.
 Sângele:
 Muzică în ramurile venelor;
 Atingerea:
 Lumină-n noaptea trupurilor.

 Transgresiune
 De la fatalitatea naturală,
 Balama
 Care leagă destin și libertate,
 Întrebare
 Gravată pe-a dorinței frunte :
 Accident sau predestinare?

 Memoria, cicatrice:
 - de unde am fost smulși?
 Memoria: sete de prezență,
 Căutarea
 Pierdutei jumătăți.
 Cel Unic
 Își este sieși prizonier
 Este,
 Atât, este,
 Fără memorie,
 Fără cicatrice:
 Iubire-nseamnă doi,
 Pururi doi,
 Îmbrățișare și război,
 Doi înseamnă a vrea să fie unul și-același
 Să fie celălalt, cealaltă;
 Doi nu se odihnește,
 Nu e nicicând complet,
 Se rotește
 În jurul umbrei sale,
 Caută
 Ce am pierdut la naștere;
 Cicatricea se deschide:
 Fântână de viziuni;
 Doi: arc peste vid,
 Punte de vertijuri;
 Doi:
 Oglindă a mutațiilor.
 
3
 Iubire, insulă fără ore,
 Insulă înconjurată de timp,
 Limpezime
 Asediată de noapte.
 Căderea
 E regresie,
 Căderea e urcare.
 Iubirea-nseamnă ochi în gălbenușuri,
 Să pipăi nodul în care se adună
 Mișcarea și tăcerea.
 Arta de a iubi
 E arta de-a muri?
 Iubirea-nseamnă
 Să mori să-nvii și iar să mori;
 Este vivacitatea.
 Eu te doresc
 Pentru că-s muritor
 Și tu la fel.
 Plăcerea doare,
 Rana-nfloreste.
 Din grădina mângâierii
 Am tăiat floarea-nsângerată
 Să ți-o agăț în păr.
 Floarea s-a făcut cuvânt.
 cuvântul îmi arde în memorie.

 Iubire:
 Reconciliere cu marele Tot
 Și cu ceilalți,
 Cu toți cei mici
 Nenumărați.
 Întoarcere la ziua de-nceput.
 La ziua de azi.

Seara s-a retras la timp.
 Lămpi și reflectoare
 Străpung noaptea.
 Eu scriu:
 Vorbesc cu tine:
 Vorbesc cu mine.
 Cu cuvinte de apă, flacără, aer și pământ
 Inventăm grădina privirilor.
 Miranda și Fernand se privesc,
 La nesfârșit, în ochi
 - Până la împietrire.
 Un mod de a muri
 ca oricare altul.
 În înalt
 Constelațiile scriu mereu
 Același cuvânt;
 Noi,
 Aici jos, noi scriem
 Numele noastre muritoare.
 Seamănul
 E seamăn pentru că nu are Eden.
 Suntem alungați din Grădină,
 suntem condamnați s-o inventăm,
 Și să-i cultivăm florile delirante,
 bijuterii vii pe care le rupem
 Ca să împodobim un gât.
 Suntem condamnați
 Să părăsim Grădina:
 În fața noastră
 Este lumea.

 Coda

 Poate că a iubi înseamnă a-nvăța
 Să mergi prin astă lume.
 A învăța să stai în pace
 Ca-n fabulă, teiul și stejarul.
 A învăța privirea.
 Privirea ta-i semănătoare.
 A sădit un pom.


 trad. A.Tanase