Scrisoare de credință - Octavio Paz

 1.

 Între noapte și zi
 Există un teritoriu indecis.
 Nu-i nici lumină și nici umbră:
 Este timp.
 Oră, pauză precară,
 Pagină care se-ntunecă,
 Pagină pe care scriu
 Încet, cuvintele acestea.
 Înserarea
 Este un rug ce se consumă.
 Se rotește ziua, desfrunzeste.
 Conturul lucrurilor,
 Un râu nocturn îl șlefuiește.
 Încăpățânat și blând,
 Le poartă, nu știu încotro.
 Se-ndepartează realitatea.
 Eu scriu:
 Vorbesc cu mine
 -vorbesc cu tine.

 Aș vrea să-ți vorbesc
 La fel cum vorbesc, acum,
 Aproape dispărute-n umbre
 Un copăcel și aerul;
 Ca apa care-aleargă,
 Somnambul solilocviu;
 Ca balta liniștită,
 în care simulacre de clipă se-oglindesc;
 Ca focul:
 Limbi de flăcări, dans de scântei,
 Povești de fum.
 Să-ți vorbesc
 Cu vizibile, palpabile cuvinte,
 Cu greutate, gust, miros
 Ca tot ce există.
 În timp ce-o spun,
 Imperceptibil, lucrurile
 Se desprind de ele
 Și aleargă către alte forme,
 Spre alte nume.
 Îmi rămân doar
 Cuvintele acestea: cu ele îți vorbesc.

 Cuvintele sunt punți.
 Sunt și capcane, colivii, și puțuri.
 Eu îți vorbesc: tu nu m-auzi.
 Nu vorbesc cu tine:
 Vorbesc cu un cuvânt,
 Acest cuvânt ești tu,
 Acest cuvânt
 Te poartă de la tine pân' la tine.
 Noi l-am creat, tu, eu, destinul.
 Femeia care ești
 E cea căreia îi vorbesc:
 Aceste cuvinte sunt oglinda ta,
 Ești tu și ecoul numeleui tău.
 La fel și eu,
 Când îți vorbesc,
 Redevin un murmur,
 Aer și cuvinte, un suflu,
 O fantasmă care se naște din aceste litere.

Cuvintele sunt punți:
 Umbra colinelor din Meknes
 Deasupra unui câmp de floarea-soarelui extatice
 Este un golf violet.
 E trei după-amiază,
 Ai nouășpe ani și-ai adormit
 Pe brațul de răcoare al blondelor mimoze.
 Îndrăgostit de geometrie,
 Un uliu desenează-un cerc.
 Și tremură la orizont
 Arama dealurilor, blândă.
 Printre pereți prăpăstioși
 Un sat și albele lui cuburi.
 Fumu-n coloană urcă din câmpie
 Se risipește-ncet, aer în aer,
 Cum și chemarea muezinului
 Care străpunge liniștea, se-nalță și-nflorește
 În altă liniște.
 Soare imobil,
 Spațiu imens de aripi larg deschise;
 Peste întinderi de reflexe
 Setea înalță minarete transparente.
 Tu nici nu dormi, nici nu ești trează;
 Plutești în timpul fără ore.
 O răsuflare doar trezește
 Îndepărtate țări de mentă și izvoare.
 Lasă aceste cuvinte să te poarte
 Spre tine-însăți.
 
2.
 Cuvintele-s incerte
 Și spun lucruri incerte.
 Dar ca să ne comunice asta sau altceva,
 O pot face.
 Dragoste este un cuvânt echivoc,
 Cum sunt toate.
 Nu e cuvânt,
 Spus-a Creatorul:
 Este viziune,
 Început și coroană
 Pe scara contemplației
 - iar florentinul:
 Este un accident
 - și celălalt:
 Nu e virtutea
 Dar se naște din cel ce-i perfecțiunea
 - și ceilalți:
 O febră, e o boală,
 E luptă, frenezie și stupoare,
 O himeră.
 Invenție a dorinței,
 Însuflețită de flagerări și de asceză,
 Îi bagă-n coaste pinteni gelozia,
 Obișnuința o ucide.
 Un dar,
 O condamnare.
 Beatitudine și furie.
 Este un nod: viață și moarte.
 O rană
 Trandafir al re'nvierii.
 Este-un cuvânt:
 Dacă-l rostim, vorbește.

 Dragostea-ncepe-n trup
 Unde sfârșește?
 Dacă-i fantasmă,
 Prinde ființă într-un trup;
 Dacă-i trup,
 Se-mprăștie de-l atingi.
 Fatală-oglindă:
 Imaginea dorită se destramă,
 Tu te scufunzi în propriile-ți reflexe.
 Festin de spectre.

Apariție:
 Clipa are trup și ochi,
 Și mă privește.
 Viața în fine are chip și nume.
 A iubi:
 Să deschizi ușa interzisă,
 Trecere
 Spre-a timpului cealalaltă parte.
 Clipa:
 Reversul morții,
 Fragilitatea noastră cea eternă.

 A iubi-nseamnă să te pierzi în timp,
 Să fii oglindă-ntre oglinzi.
 E idolatrie:
 Să îndumnezeiești o creatură
 Și să numești etern ce-i trecător.
 Toate formele din carne
 Sunt ai timpului copii,
 Simulacre.
 Timpul înseamnă răul,
 Clipa
 E căderea;
 Iubire-nseamnă să te-arunci:
 Să cazi fără sfârșit,
 Semenul nostru
 Este abisul nostru.
 Îmbrățișarea:
 Hieroglifă a distrugerii.
 Lascivitatea: mască-a morții.
 
 A iubi: o variație,
 De-abia o clipă
 În istoria celulei de-nceput
 Și neumaratele ei diviziuni.
 Ax
 De rotire-a generațiilor.

 Invenție, transfigurare:
 Copilă transformată în fântână,
 Părul în constelații,
 În insulă, femeia adormită.
 Sângele:
 Muzică în ramurile venelor;
 Atingerea:
 Lumină-n noaptea trupurilor.

 Transgresiune
 De la fatalitatea naturală,
 Balama
 Care leagă destin și libertate,
 Întrebare
 Gravată pe-a dorinței frunte :
 Accident sau predestinare?

 Memoria, cicatrice:
 - de unde am fost smulși?
 Memoria: sete de prezență,
 Căutarea
 Pierdutei jumătăți.
 Cel Unic
 Își este sieși prizonier
 Este,
 Atât, este,
 Fără memorie,
 Fără cicatrice:
 Iubire-nseamnă doi,
 Pururi doi,
 Îmbrățișare și război,
 Doi înseamnă a vrea să fie unul și-același
 Să fie celălalt, cealaltă;
 Doi nu se odihnește,
 Nu e nicicând complet,
 Se rotește
 În jurul umbrei sale,
 Caută
 Ce am pierdut la naștere;
 Cicatricea se deschide:
 Fântână de viziuni;
 Doi: arc peste vid,
 Punte de vertijuri;
 Doi:
 Oglindă a mutațiilor.
 
3
 Iubire, insulă fără ore,
 Insulă înconjurată de timp,
 Limpezime
 Asediată de noapte.
 Căderea
 E regresie,
 Căderea e urcare.
 Iubirea-nseamnă ochi în gălbenușuri,
 Să pipăi nodul în care se adună
 Mișcarea și tăcerea.
 Arta de a iubi
 E arta de-a muri?
 Iubirea-nseamnă
 Să mori să-nvii și iar să mori;
 Este vivacitatea.
 Eu te doresc
 Pentru că-s muritor
 Și tu la fel.
 Plăcerea doare,
 Rana-nfloreste.
 Din grădina mângâierii
 Am tăiat floarea-nsângerată
 Să ți-o agăț în păr.
 Floarea s-a făcut cuvânt.
 cuvântul îmi arde în memorie.

 Iubire:
 Reconciliere cu marele Tot
 Și cu ceilalți,
 Cu toți cei mici
 Nenumărați.
 Întoarcere la ziua de-nceput.
 La ziua de azi.

Seara s-a retras la timp.
 Lămpi și reflectoare
 Străpung noaptea.
 Eu scriu:
 Vorbesc cu tine:
 Vorbesc cu mine.
 Cu cuvinte de apă, flacără, aer și pământ
 Inventăm grădina privirilor.
 Miranda și Fernand se privesc,
 La nesfârșit, în ochi
 - Până la împietrire.
 Un mod de a muri
 ca oricare altul.
 În înalt
 Constelațiile scriu mereu
 Același cuvânt;
 Noi,
 Aici jos, noi scriem
 Numele noastre muritoare.
 Seamănul
 E seamăn pentru că nu are Eden.
 Suntem alungați din Grădină,
 suntem condamnați s-o inventăm,
 Și să-i cultivăm florile delirante,
 bijuterii vii pe care le rupem
 Ca să împodobim un gât.
 Suntem condamnați
 Să părăsim Grădina:
 În fața noastră
 Este lumea.

 Coda

 Poate că a iubi înseamnă a-nvăța
 Să mergi prin astă lume.
 A învăța să stai în pace
 Ca-n fabulă, teiul și stejarul.
 A învăța privirea.
 Privirea ta-i semănătoare.
 A sădit un pom.


 trad. A.Tanase