Charles Baudelaire - Femeile damnate

Întocmai ca o turmă pe țărmure culcată
Ele-și întoarnă ochii spre orizontul clar,
Iar mâinile-s unite, picioarele se cată
Cu o langoare dulce și cu frison amar.

Sunt unele cu nu au de confidențe silă
Și-n susur blând de apă, la umbră de boschet.
Se duc să își evoce iubirea juvenilă
Crestând o scoarța verde și crudă de puiet.

Și altele, ce umblă cu chipurile grave
Prin stâncării golașe și pline de viziuni,
Pe unde Sân-Antoniu văzu, ca niște lave,
Cu sânii goi, în cale-i cum ies tentațiuni,

Sunt și din cele care, la flama de rășină
Ce arde într-o grotă, cu glas tânguitor
Plângându-și, pocăite, a lor cumplită vină
Încep pe zeul Bacchus să-l cheme-n ajutor

Și altele, cu pieptul ascuns în scapulare,
Ce țin un bici în taină sub largul lor vesmânt
Și-ncep, în toiul nopții, prin crânguri solitare
Să caute-n durere un tulbure încânt.

Fecioare, demoni, monștri, pioaselor martire
Ce contestați realul prozaic și meschin
O voi, căutătoare de infinit, satire
Ce gemeți de plăcere și suspinați de chin

Voi, cărora eu însumi v-am colindat infernul,
Surori nefericite ce v-am iubit și plâns,
Pentru durerea voastră, nesațiu-vă, eternul,
Și urnele iubirii ce-n suflete le-ați strâns.

 traducere Octavian Soviany