Charles Baudelaire - Lesbos

Tu, mama-atâtor jocuri și voluptăți eline
O, Lesbos, unde-n toiul frenecilor nopți,
Săruturile-s caldc ca zilele senine,
Și totuși răcoroase, ca pepenii cei copți,
Tu, mama-atâtor jocuri și voluptăți eline!

O Lesbos cu săruturi precum niște cascade
Ce merg să se arunce-n prăpăstii fără fund
Și curg scoțând întruna suspine sacadate
Secrete, furtunoase, furnicăind profund,
O Lesbos cu săruturi precum niște cascade

O Lesbos unde-atâtea Phrynee se iubiră
Și orice suspinare ecoul și-l găsi.
Întocmai ca pe Patmos toți aștrii te-admiră,
Iar Venus poate lesne pe Sapho-a pizmui.
O Lesbos unde-atâtea Phrynee se iubiră.

O Lesbos, țară caldă, cu nopțile-ți vrăjite.
Când, la oglindă, prinse de un steril fior
Fecioarele,de propriul lor trup îndrăgostite
Își mângâie, copt, fructul nubilității lor.
O Lesbos țară caldă, cu nopțile vrăjite.

Severul Platon poate să-ncrunte din sprâncene,
Tu-ți dobândești iertarea plătind sărururi mii
Regină a plăceriii, cu voluptăți supreme
Și-amorurile tale bogate-n dibăcii.
Severul Platon poate să-ncrunte din sprâncene.

Tu-ți dobândești iertarea cu marile-ți martire,
Cu trupuri ce-s pătrunse de doruri pe vecii,
Atrag de noi departe frumoasa ta zâmbire
Și-o fac să strălucească sub alte noi tării,
Tu-ți dobândești iertarea cu marile-ți martire.

Ce zeu să îndrăznească a-ți fi judecătorul,
Să-ți osândească fruntea cu chinuri de nespus.
Dacă-n cântar de aur n-a cântărit zăporul
De lacrimi ce spre mare, pe râuri, l-ai tot dus,
Ce zeu să îndrăznească a-ți fi judecătorul?

Ce mai contează legea de-i justă sau injustă,
Fecioare mari în inimi, iubindu-vă etern,
Urmându-vă în voie religia augustă,
Și fără să vă pese de cer și de infern!
Ce mai contează legea de-i justă sau injustă?
Sunt unic între oameni prin a lui Lesbos vrere
Și fetele-i în floare sortit sunt să le cânt.
De mic copil luai parte la negrele-i mistere.
Cu râs nebun și plânset sfâșietor pe rând.
Sunt unic între oameni prin a lui Lesbos vrere

De-atunci eu stau de veghe în vârful lui Leucate,
Precum o santinelă cu ochi pătrunzător,
Pândind în zare bricuri, tartane și fregate
Ce-abia-și vădesc conturu-n azurul arzător.
De-atunci eu stau de veghe în vârful lui Leucate

Spre-a ști dacă e bună și indulgentă marea
Și-n noaptea cu suspine ce țărmurele-l bat
Va readuce-n Lesbos, care și-a dat iertarea,
Cadavrul plin de vrajă-al lui Sapho ce-a plecat
Spre-a ști dacă e bună și indulgentă marea,

Al bărbătoasei Sapho, amantă și poetă,
Mai mândră decât Venus,cu palizii ei nuri,
Iar ochiu-acela negru, cu jalea lui secretă,
Învins-a-n frumusețe toți ochii de azur,
Al bărbătoasei Sapho, amantă și poetă.

Mai mândră decât Venus, stăpână peste nații,
Vărsând serenitatea-i cum nici o alta nu-i
Și toată avuția, a blondelor ei grații,
Pe-Oceanul, tare mândru atunci de fata lui,
Mai mândră decât Venus stăpână peste nații,

O Sapho, ce pierit-a în noaptea de blesteme.
Când renegându-și ritul și cultul inventat,
S-a dăruit pe sine, ca-n jertfele supreme.
Și s-a lăsat atinsă de-o mână de bărbat
O Sapho ce pierit-a în noaptea de blesteme.

Și de atuncea Lesbos întruna se lamentă
Și chiar de universul a prins a o slăvi
Își pune în suspine durerea violentă
Ce-o-nalță către ceruri toți țărmii ei pustii.
Și de atunci Lesbos întruna se lamentă.

 traducere Octavian Soviany