Charles Baudelaire - Bătrânelele

Lui Victor Hugo
 
1
Prin pliurile-acelor bătrâne capitale,
Unde și spaima are parcă ceva vrăjit,
Pândesc, ca în virtutea unor porniri fatale,
Niște făpturi ciudate, cu farmec decrepit.

Aceste spectre fură femei odinioară,
Lais sau Eponima! Bieți monștri strâmbi, cu gheb,
Să le iubim! Au încă un suflet să tresară
Sub ruptele jupoane și pe sub reci otrepi.

Se tot târăsc, bătute de burnița ubicvă,
Speriate de-omnibuzul cu mersul lui săltat,
Strângând pe lângă ele, așa ca pe-o relicvă,
Vreun săculeț pe vremuri cu rebusuri brodat.

Ca niște marionete pășesc tropăitoare,
Se duc tărăș, c-un umblet de dobitoc bătut,
Sau joacă fără voie, ca zurgălăii care
Ar fi mișcați de-un demon. Dar, chiar de s-au trecut,

Au sfredele tăioase ascunse în pupile,
Lucind ca noaptea apa băltoacelor, cu spor,
Iar ochii lor, asemeni cu-ai junelor copile,
Se bucură adesea de tot ce-i lucitor.

Ați observat că-atâtea sicrie de bătrâne
Sunt mici, la fel ca niște coșciuge de copii,
De parcă moartea însăși, cu mâinile-i hapsâne,
I-ar da un sens simbolic acestei simetrii?

Și când zăresc cum trece-o vedenie debilă
Agale, printr-al străzii furnicător tablou,
Îmi pare-ntotdeauna făptura ei fragilă
Că merge cu blândețe să-și afle-un leagăn noi,

Încât mă-ntreb, cu gândul la geometrii și forme,
Privind aceste membre strâmbate din belșug.
De câte ori tâmplaru-i silit să tot transforme,
Ca să le vină bine, formatul la coșciug.

-Sunt ochii-aceștia puțuri de lacrimi mii săpate
Creuzete paietate de un metal răcit,
Și îl vrăjesc cu taine și farmece ciudate
Pe cel ce infortuna la sânu-i l-a nutrit.

2
Vestala de Frascati cândva îndrăgostită;
A Thaliei supusă, doar de-un sufler de-aori
Știută după nume, mândrețea risipită,
Ce-n Tivoli pe vremuri hălăduia sub flori,

Mă fermecară toate. Dar sunt și din acele
Care schimbând durerea-ntr-o miere fără preț,
Au implorat credința, cu aripile-i grele:
Ridică-mă la ceruri, o hipogrif semeț!

Vreuna, într-o țară-a răstriștilor ajunsă,
Vreo alta, chinuită de-un soț neiubitor,
Și cealaltă, Madonă de fiul ei străpunsă,
Ce fluviu ar mai face din lacrimile lor!

3
Din multe bătrânele, mi s-a-ntâmplat și mie,
S-o urmăresc pe una, ce-n soarele-apunând,
Care umplea tot cerul de-o plagă purpurie,
Se așeza pe-o bancă din parc din când în când.

S-asculte, gânditoare, concertul de fanfară
Ce uneori soldații îl iscă prin grădini,
Și-n serile de aur, când totul naște iară,
Îi mai îmbărbătează puțin pe citadini.

Bătrâna, dreaptă încă, sorbea avid tumultul
Ce cântecul războinic prin aer îl stârnea
Și deschidea, cu fală, un ochi bătrân de vultur.
Iar fruntea-i marmoree la laur cugeta.

4
Așa vă duceți, pradă-unui plâns fără cuvinte,
Și bateți, resemnate, orașul agitat,
Nefericite mame sau curtezane, sfinte,
Al căror nume-n vremuri era ades citat.

Ați cunoscut și grații și zile glorioase,
Dar cine vă mai știe? Vreun bețivan poznaș
Vă face declarații de dragoste scabroase
Și vă ma dă cu tifla vreun plod murdar și laș.

Că mai trăți pesemne vi s-a făcut rușine,
Fricoase, cocoșate, cum vă frecați de-un zid,
Nu vă salută nimeni, o jalnice destine
Ce pentru veșnicie deja v-ați pârguit.

Doar eu, cu o privire mereu înduioșată,
Mă uit de la distanță la trupu-vă puțin,
Veghind asupra voastră de parcă v-aș fi tată.
Și gust în fața voastră-un deliciu clandestin.

Pasiunile vi-s duse, sărmanelor vestigii,
Lumina văd și bezna din anii-vă pierduți,
Iar inima-mi se-mbată de ale voastre vicii
Ș-n mine vă aprindeți comoara de virtuți.

Parcă îmi sunteți rude, congenere-n ruinare,
Și-un bun rămas de seară o să vă spun mereu;
Ce o să fiți voi mâine, vai, Eve-octogenare,
Pe care și-a pus gheara, năpraznic, Dumnezeu?


traducere Octavian Soviany