Walt Whitman - Rostul firelor de iarbă

Nu-i să elimine, nici să îngrădească, nici să scoată răul
din grozava lui grămadă (nici chiar să-l deie-n vileag),
Ci să adune, să reunească, să extindă şi să-ntregească
            şi să sărbătorească ce-i veşnic şi ce-i bun.

Semeţ e cântecul, şi vorbele, şi scopul,
Să străbată vastele regate ale vremii
Şi ale spaţiului – marcând desfăşurări crescânde
            – dezvoltarea generaţiilor.

Pornită-n tinereţea mea coaptă timpuriu
şi fără preget dusă la-mplinire,
Călătorind, privind, glumind cu toate, pe vreme
            de război şi de pace, zile şi nopţi,
Nicicând, măcar un ceas nu mi-am uitat misiunea
şi mi-o închei aici, bolnav, sărac, bătrân.

Cânt viaţa. Totuşi, mă bate gândul morţii,
Azi umbrele reci ale morţii mi-adulmecă paşii
şi-mi calcă pe urme, sunt ani de când mereu
mă urmăresc
Şi-s uneori atât de-aproape că le simt răsuflarea-n obraz.