Nikos Karouzos - Utilitatea ameninţării

Orele au început să mă împresoare primejdios.
Ascult foşnetul frunzelor –
astăzi s-au prefăcut în coruri nelinişte.
Sunt nevoit să trăiesc prin forţele contrare.
O, inima mea, cea mai înfricoşătoare lună de pe cer…

***

Posteşte de patimi sufletul meu
şi-ntreg trupul îi urmează.
Craniul meu – loc al pocăinţei
unde rugăciunea se întreţese.
Doamne, eu eram al duşmanilor Tăi.
Acum însă Tu Însuţi îmi răcoreşti fruntea
cu prea dulce lumină.
Ai pus în mine doliu purtător de bucurie,
în timp ce împrejurul meu
toate trăiesc deja şi strălucesc.
Ridici piatra şi şarpele dispare.
De când răsare soarele
şi până la ceasul amurgului,
îmi amintesc c-ai luat cândva
trup şi oase, pentru mine.
Acum, noaptea mă mângâie
aşa cum i-ai poruncit,
iar somnul, pe care-l socoteam uneori
manta croită din mii de întunecimi,
alteori, un mic izbăvitor,
mă predă, smerit,
în braţele Tale.
Cu harul Tău, îmi trăiesc
cea dintâi mântuire.