Tasos Livaditis - Exil

Era ca şi cum s-ar fi stins
şi ultima lampă de pe pământ.
Vântul lua mereu pe sus corturile.
Ceaţa păşea, şchiopătând, peste pietre.
Peste întreg lagărul se lăsase seara.
Am fi vrut să mai privim,
dar se înnopta tot mai mult.
Lumea se tot mărea.
Am fi vrut să ascultăm,
dar vântul se înteţea,
înnăbuşind orice sunet.
Pasul întunericului era tot mai aproape.
Unde-i e un zâmbet care să ne adeverească
faptul că existăm?
Unde-i un glas care să ne împiedice
să pierim în beznă?
Am fi vrut să ne amintim,
dar aveam prea mulţi morţi de îngropat.
După aceea se termina corvoada
şi suna mereu de tăcere.