Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.
Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase
Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.
Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.
------------------------variantă de traducere -----------------------
Adesea marinarii, voind să se desfete,Atrag pe punți în cursă gigantici albatrozi
Ce însoțesc corăbii, în legănate cete,
Pe-abisuri îmblănzite prin jertfe de matrozi.
Dar cum se văd pe scînduri, stăpînitorii slăvii
Devin ne-ndemînatici și înduioșător
Își poartă vastele-aripi tîrîș pe puntea năvii
Ca vîsle ostenite pe laturile lor.
Fochistu-i necăjește și, șchiopătînd, dă zorul
Să imiteze mersul sfioșilor captivi -
Ridicol, slab și trîndav s-arată zburătorul
Intimidat de rîsul matrozilor naivi.
Poetul e asemeni monarhului furtunii
Ce vizitează norii rîzîndu-și de arcași -
Proscris pe sol, în prada prigoanei și-a minciunii,
De aripile-i vaste se-mpiedică în pași.
traducere de Panait Cerna
Publicată în „Convorbiri literare”, XXXV, nr. 3, 1 martie 1901.
L'Albatros
Souvent, pour s'amuser, les hommes d'équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.
A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l'azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à coté d'eux.
Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu'il est comique et laid!
L'un agace son bec avec un brûle-gueule,
L'autre mime, en boitant, l'infirme qui volait!
Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l'archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l'empêchent de marcher.
Din volumul "Charles Baudelaire - Les fleurs du mal", Larousse, 1993
