Rafael Alberti - Măslinul

Cine sunt eu? Cine sunt?
Am mai mult de-o mie de ani.
M-am născut privind marea
printre pietrele roşii ale
acestei coline dulci.
Mi-au murit fraţii,
copiii, nepoţii...
Mi-au murit toţi urmaşii.
Eu singur am rămas.
Scorburi îmi macină trupul, îl crapă
dând la iveală pereţii subţiri despuiaţi,
prin care soarele se furişează, încălzindu-i,
iar vânturile mării intră, ies,
vuietul valurilor repetându-l.
Poate-am să mor,
bătrân, uitat de toţi, dar mi-e încă proaspătă
memoria, tânără şi verde.
Ce n-am văzut!
Întinsul mării, iată
se umple de corăbii... Cenuşii
şi albe umbre-ale deşertului ajung
pe coaste... Flamuri şi stindarde
c-o semilună soare-l umbresc.
E-năbuşit de tobe glasul mării.
Şi urcă sângele spre fructele-mi înalte,
şi lacrimi roşii picură din ramuri.

– Frumoasă creştină!
De dragoste mă usuc.
îmi las calul pentru tine,
îmi las armele de tot
şi războiu-l părăsesc.
Mă usuc de dragoste.
Frumoasă creştină!
Sete mi-e ca în deşert.
Dă-mi apa buzelor tale.
Mor de sete, mă usuc.
La umbra măslinului,
Mor de sete, mă usuc.
Mă usuc de dragoste.

Frumoasă creştină!
Hai cu mine-n satul meu
dincolo de-albastrul mării.
Îmi las armele de tot.
Mă usuc de dragoste.

O, căţea creştină!
Iataganul pe grumaz!
Pe măslin să-ţi şadă capul.
Trupul, jos, la rădăcină.
Sângele coboară-n mare.
Marea-l bea cu lăcomie.

Frumoasă creştină!
Mă usuc de bucurie.
De mâhnire mă usuc.
Mă usuc de dragoste.
Fructele mele-s viorii şi negre,
culoare tristă: sânge-nchegat.
Ce n-am văzut!
Război şi foamete,
şi plâns amar în noaptea prea umilă
la veşteda lumină-a uleiului călduţ.
Eram bogat, aveam, în faţa mării,
comoara grea. Şi mă gândeam că-s liber,
gândeam că ramurile mele
sunt ale vântului, doar ale lui...
Sunt ale tuturor şi nimănuia.
Aşa credeam, dar timpul lunecând...

– Nimeni nu mă vede-n noapte,
nimeni n-o să vadă.
Înaintea zorilor,
nimeni n-o să vadă.
În basma nişte măsline
ţi-oi aduce-n taină.
Căci măslinu-acela mare
am să-l scutur bine.
Dă-mi basma ta, o, mamă,
mă întorc în grabă.
Înaintea zorilor,
m-oi întoarce, mamă.

S-a auzit apoi o-mpuşcătură...
Şi-un prunc căzu, cu mâna-nsângerată...
Dar câte n-am văzut! Frumoase? Toate,
nu ştiu de ce, se terminau în lacrimi.
Şi fericit doar eu eram, şi vesel
şi veşnic viu în lămpile aprinse.
Şi paşnic numai eu în faţa mării
plină de morţi pe valurile-nalte.
Da, liniştit şedeam precum o velă
de sânul ei puternic aninată.
Şi gustul undelemnurilor mele
în lutul zvelt de amfore l-am strâns.
Sub soare, sfânt, mă binecuvântau,
în orice dimineaţă, oameni, păsări.
Iar turmele dormeau la umbra mea
în sunete de fluier împletite.
Dar, vai, nimic n-a dăinuit mai mult
de-o clipă. Precum marea şi pământul
se frământă-n furtuni necontenit,
şi veacuri lunecând, în ochii mei,
mai mult ca pacea, bătălii se mişcă.
Acuma pier. În braţele-mi uscate,
un ram în floare, doar, a mai rămas.
Cu el mă uit la ceruri. Ce se-ntâmplă?
Trosneşte-azurul, fulgeră prin spaţii
ciudate corpuri, către care aştrii
îşi aţintesc pupilele uimite.
Călătoreşte dragostea? Sau ura?
Călătoreşte foamea? Ori războiul?
Prietenia umblă prin văzduhuri?
Sau moartea e, sfârşitul omenirii?
Întoarcerea-n neant a nefiinţei?
Văzduhuri limpezi ale mării, brize,
spuneţi-mi voi! Mă zbat în agonie...
Şi clopote aud... Murmur de valuri...
Cânt eu sau valurile cântă oare?
Se face ziuă... Iată... Ziua urcă...
Asupra mea coboară zvon de aripi...
Mă sting ca un măslin fără de pată...
În ciocul lui un alb hulub îmi poartă
odată cu suflarea mea din urmă,
lumina verde-a ultimului ram.