Charles Baudelaire - Alegorie

E o femeie mândră, puternică-n grumeje,
Ce-și lasă-n vin s-atârne bogatele ei meșe.
Ale iubirii gheare, al jocului venin
Pe pielea-i ca granitul s-au imprimat deplin.
Ea-i râde-n față morții și ia-n răspăr curvia,
Doi monștri-a cărot mână, muindu-și strășnicia,
În jocurile sale purtatu-le-a respect
La trupul ei puternic și falnicul său piept.
Ea are mers de zee și tihnă de sultană,
Iar în desfrâu se poartă precum o musulmană,
Ținându-ți sânii-n mână, boboci de trandafiri,
Întreaga omenire o-mbie din priviri.
Și știe mult prea bine, nerodnică fecioară
Și-n mersul lumii totuși atât de necesară,
Că sunt un dar de seamă-ale trupului mândrii
Ce fac a fi iertate oricare infamii,
Iar când veni-va noaptea, cu ceasul ei de doliu,
Mereu nepăsătoare de iad și purgatoriu
Se va uita la moarte, la chipul ei cel slut,
Fără căinți sau ură, precum un nou născut.


traducere Octavian Soviany