Charles Baudelaire - Jocul

În jilțuri – curtezane boccii de stirpe veche,
Cu genele pictate, cu ochi calin, fatal,
Pe sclifoseală puse, din veșteda ureche
Lăsând să scape-un clinchet de piatră și metal;

Pe lângă masa verde – figuri fără de buze,
Hidoase maxilare, rămase fără dinți,
Și degete crispete ce pipăie, confuze,
Un buzunar în care e lipsă de arginți;

Pe sub tavan - lungi șiruri de lustre de aramă,
Vărsându-și, gălbejită, lumina pală-a lor
Pe fruntea-ntunecată-a poeților de seamă
Ce fac aici risipă de sângerii sudori;

Iată tabloul negru ce visele nocturne
L-au așternut odată în ochiu-mi curios;
Eu însumi stam în colțul cavernei taciturne
Cu fruntea prinsă-n palme, tăcut, invidios,

Pe jucătorul crâncen, cu verva-i deșucheată,
Pe voioșia târfei, lugubră de nespus,
Și traficându-și unul onoarea de-altădătă,
Iar alta făcând trafic cu farmecul ei dus.

Iar eu priveam cu pizmă la ființele mizere
Ce-aleargă cu fervoare spre un abis căscat,
Și, bete de-al lor sânge, continuă să prefere
Durerea-eternă morții, neantului - un iad.

 traducere Octavian Soviany