Salvatore Quasimodo - Scrisoare mamei

"Mater dulcissima, iată-acum ceaţa coboară,
valuri se aud confuz lovind în diguri,
copaci se umflă de apă, îngheaţă;
nu mai sunt trist în Nord: nu-s împăcat
cu mine, dar nici nu mai aştept
iertarea nimănui – mulţi îi datorează lacrimi
de la om la om. Ştiu că ţi-e rău, că trăieşti
ca toate mamele poeţilor, săracă

şi dreaptă cu dragostea
pentru fiii depărtaţi. Astăzi, sunt eu
care-ţi scriu”. – „În sfârşit, vei gândi, două vorbe
de la băiatul fugit, într-o noapte, cu-o haină scurtă
şi câteva versuri în taşcă. Bietul de el,
inimos şi aprins cum îl ştiu
îl vor ucide undeva-ntr-o zi...”
„Da, mi-amintesc, era o gară cenuşie
cu trenuri încete ducând portocale, migdale
spre gura Imerei, fluviul cel plin de gaite,
de eucalipţi şi de sare. Dar astăzi vreau
să-ţi mulţumesc pentru ironia ce-ai pus-o
pe buzele mele, blândă ca şi a ta.
Acel surâs m-a scăpat de dureri şi de plânset.
Şi nu-i nimic dacă-mi dau chiar acum câteva lacrimi
pentru tine şi toţi cei ce-asemenea ţie aşteaptă mereu
şi nu ştiu nici ei ce anume. O, delicată moarte,
să nu atingi orologiul ce bate-agăţat de peretele bucătăriei,
copilaria mea toată-a trecut pe smalţul
cadranului său, pe florile-acelea pictate;
să nu atingi mâinile, inima lor, a  bătrânilor.
Dar oare răspunde cineva? O, moarte de milă,
moarte de sfială. Adio, iubită, adio, dulcissima mater”.

Trad: A. E. Baconsky

Salvatore Quasimodo - Verdele fals si cel adevarat

Tu nu mă mai aştepţi cu inima josnică
a orologiului. Nu contează dacă deschizi
sau scrutezi dezolarea : rămân ore
aspre, pârjolite, cu bătaie de frunze
neaşteptată în geamurile
ferestrei tale, înaltă peste două străzi de nori.
Îmi rămân încetineala unui surâs,
cerul întunecat al unei haine, velurul
de culoarea ruginii înfăşurat în păr
şi despletit pe spate şi-acel chip al tău
scufundat într-o apă abia mişcată.

Lovituri de frunze asprite de galben,
păsări de funingine. Alte frunze
crapă azi crengile şi sar
răsucite : verdele fals şi cel adevărat
din aprilie, acel rânjet dezlănţuit
al certei înfloririi. Şi tu nu înfloreşti,
nu pui zile, nici visuri să urce
dintr-un de-dincolo al nostru, nu mai ai ochii tăi
copilăreşti, nu mai ai mâini gingaşe
să-mi cauţi chipul ce-mi scapă ?

Rămâne pudoarea de a scrie versuri
de jurnal intim sau arunci un urlet în gol
ori în inima incredibilă care încă
mai luptă cu timpul său surpat.

Salvatore Quasimodo - Ajunge o zi pentru a echilibra lumea

Inteligenta, moartea , visul
neaga speranta. În aceasta noapte
la Brasov, în Carpati, printre copaci, caut în timp
o femeie s-o iubesc. Zapuseala desface
frunzele plopilor iar eu
îmi spun cuvinte pe care nu le cunosc,
ravasesc pamântul din amintire.
Un jazz întunecat, cântece italiene
trec rastalmacite peste culoarea irisilor.
În freamatul fântânilor
s-a pierdut vocea ta:
ajunge o zi pentru a echilibra lumea.

Salvatore Quasimodo - Nu am pierdut nimic

Sunt înca aici, soarele se roteste
la spate ca un soim si pamântul
repeta vocea mea în a ta.
Si reîncepe timpul vizibil
în ochiul care redescopera lumina.
Nu am pierdut nimic.
A pierde înseamna a merge dincolo
de o dimensiune a cerului,
de-a lungul framântarilor visurilor, un fluviu
plin de frunze.


Non ho perduto nulla

Sono ancora qui, il sole gira
alle spalle come un falco e la terra
ripete la mia voce nella tua.
E ricomincia il tempo visibile
nell’occhio che riscopre la luce.
Non ho perduto nulla.
Perdere è andare di là
da un diagramma del cielo
lungo movimenti di sogni, un fiume
pieno di foglie.

Salvatore Quasimodo - POATE INIMA (Din Giorno dopo giorno)

Va să se irosească mirosul acru de tei
În noaptea ploioasă. Fi-va zadarnic
Timpul bucuriei, furia lui,
Acea muşcătură de fulger ce spintecă.
Abia de rămâne făţişă nepăsarea,
Amintirea unui gest, a unei silabe,
Dar ca a unui molcom zbor de păsări
Printre aburi de ceaţă. Şi tot mai aştepţi,
Nu ştiu ce, pierdută pentru mine; poate
Un ceas hotărâtor, care să-nsemne
Începutul sau sfârşitul: o soartă
Geamănă de-acum: aici negrul fumului
De incendii usucă beregata. Dacă poţi,
Uită gustul acela de sulf şi spaima.
Cuvintele ne ostenesc,
Suie din nou dintr-o apă lapidată;
Poate inima să ne rămână, poate inima...

Salvatore Quasimodo - CE VREI PĂSTOR DE AER (Din Nuove poesie)

Şi-aud din nou chemarea străvechiului
Bucium al păstorilor, aspru peste şanţuri
Albe de solzii şerpilor. Poate îşi trage
Suflul din plaiurile de la Acquaviva,
Acolo unde unda râului Plŕtani
Rostogoleşte scoici sub apă printre
Picioarele copiilor cu pielea măslinie.
Oh, din ce ţinut adierea vântului prizonier
Se răsfrânge-n lumina ce-asfinţeşte deja;
ce vrei Păstor de aer? Poate îi chemi pe cei
morţi. Tu şi cu mine n-auzi, buimacă
de sclipirile mării, distrasă de strigătul
şoptit al pescarilor ce scot din apă plasele.