LI TAI-PE - Şopotul apelor

Abia şopteşte unda
În ceasul vesperal.
Îşi oglindeşte luna
De toamnă chipul pal.

Şi-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud ...

Şi parcă îmi şopteşte
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristeţe
Să mă-ntristez şi eu ...

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Pinul cel tânăr

Creştea lângă veranda
De sud, şi-l admiram,
Un pin cu cetini dese,
Nebiruit la ram.

Şi vârful, zi şi noapte,
Foşnea în vântul lin,
Melodios şi dulce
Foşnea vânjosul pin.

Pe rădăcini stă muşchiul
În cârlionţi zglobii ;
Coroana lui, doar valuri
Adânci, liliachii ...

Şi cum foşnea din ramuri
Uşor, în vântul lin,
Parcă vedeam cum creşte
Mereu, frumosul pin.

Şi poate ani va creşte
Şi secole la rând,
Şi nourii o dată
Cu vârful străbătând !

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - La o ceaşcă de vin

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

N-auzi ? Şi vântul parcă
Oftează de necaz !
Până şi vântul râde
De tine, că eşti treaz !

Te uită ce bogată
E Firea, uneori ...
Şi arborii deschis-au
Ca nişte ochi de flori,

Şi susură din ramuri,
Şi din frunzişuri moi ;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi şi la noi ...

În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furişat un gangur,
Şi fluieră încet ...

În ceştile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin !

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea :
Te-aşteaptă ceaşca plină
Ridic-o, deci, şi bea.

Căci toate trec, şi toate
Se duc spre nicăieri !
Toţi oamenii aceştia
Erau copii mai ieri !

Să dăm pe gât, şi vinul,
Şi luna prinsă-n ceşti,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toţi oamenii aceşti !

Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini !
Şi sălile celebre
S-au potopit de spini,

În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult ...

O, numai timpul singur
E fără de sfârşit !
Şi demnitari muriră,
Şi hanii au murit !

O, numai timpul singur
E fără de hotar !
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar ...

Te sfătuiesc, ascultă :
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, şi străbuni !

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Su U*

*erou chinez din timpul dinastiei Han de Apus.
În anul 100 î.e.n. împăratul U-di l-a trimis ca ambasador al Chinei la triburile siunnu ;
hunii l-au vârât în temniţă, apoi l-au surghiunit să pască oile lângă lacul Baikal.

Atunci când a căzut prins, în vitrega robie varvară,
A pătimit zece ani, ca un vai de el, în străinare fără ţară.
Dar oricât de aprig a fost jugul sclaviei, în mari umiliri îndurat,
Nicicând credinţa juruită legiuitului stăpân n-a lepădat.
Cu dor arzător prinsul privea cum stolurile săgetau cerul de primăvară,
Zborul gâştelor călătoare amintindu-i de draga ţară,
De unde zadarnic aştepta mereu o slovă, o veste, o carte ;
Aripele se răvăşeau în slavi, dar neîndurate treceau fâlfâind mai departe.
Pe urma oşteanul a fost făcut slugă, silit, cioban de oi, să cutreiere în păstorie
Într-un tărâm sterp şi sărac, prin ţinuturi de necuprinsă pustie.
Acolo, între lanţul de munţi şi ruginita câmpie nisipoasă,
Îl rodea aleanul singurătăţii, cu dor de ţară şi dor de casă,
Şi nu o dată, minţindu-şi foamea, în toiul iernii flămânde, mânca zăpezi,
Blestemând soarta nedreaptă, într-a’ nenorocului amare dovezi ;
Iar la arşiţa verilor cenuşite, ca să-şi mai stingă buzele uscate,
Sorbea jilăveala ce duhnea încropită, în coclirea smârcurilor sărate.
Abia apoi, când îşi pierduse nădejdea, într-un târziu, fu slobod să plece :
Nu mai ştia pe unde s-apuce, şi calea întoarcerii încotro mai trece.
Numai după îndelungata şovăire, târându-şi paşii, către miazănoapte a plecat ...
Şi iar şi-a amintit de sălbaticele geruri, de viscole ce l-au degerat.
Însă de foamea ce-l făcea să leşine şi-a amintit cu ruşine, pân’ la sfârşit,
Când i-a fost dat să-şi razeme fruntea pe umărul prietenului reîntâlnit.
Atuncea, fără a se destăinui altfel, porniră amândoi în hohote a plânge,
Iar lacrimile, podidite în neştire, se preschimbară-n stropi de sânge.

Traducere de Adrian Maniu

LI TAI-PE - Poetul gândind să plece la o ţiitoare

Să-ţi pierzi în cântec tinereţea toată
Irosind vremea, pe-o zi ca asta luminată,
Numai ca să proslăveşti strălucirea unui obraz ?
Dar până nu ţi-ai dat de-a bine seama,
Te-a şi ajuns al bătrâneţilor necaz.
Hei, ce ne pasă, doară
Ne desfătăm deplin în primăvară !

Cuvintele dragi anume pregătite pentru la despărţire
Ne încarcă mai tare sufletele cu mâhnire,
Încât silim să minţim veselire.
Nehotărâţi ne perindăm
Ici-colo, fără ţintă în plimbare,
În loc să ne tot minunăm
De prunul şi de piersicul în floare
Şi să sorbim cucernici o licoare-mbătătoare.

Când o cintează să cânte mai cutează,
Din neguri muntele se-nseninează.

Acum în amurg se lasă linişte desăvârşită,
Pădurea-i urgisită,
Stufăria pustiită,
Coliba părăsită,
Tinda pentru totdeuna zăvorâtă.

Traducere de Adrian Maniu
 

LI TAI-PE - Cântecul fluviului

De câtă vreme lunec
Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea uşoară
Din lemn de abanos ?

Stă flautul alături,
Şi vântul uşurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.

Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutu-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos ...

Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Şi vinu-aşa de dulce
Şi flautul de jad ...

Sărută-mă ! Pământul
Cu cerul ţi-l aştern ...
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi şi eu etern.


Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Tinereţe

Bătea un vânt de seară.
Se desprimăvăra.
Un călăreţ pe Drumul
Mormintelor trecea.

Îngândurat feciorul
La pas mâna întâi,
Apoi ca o furtună
Trecea galop prin văi.

Se-nvolburau în urma-i
Frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatec
Al unei vijelii ...

Şi s-a oprit deodată:
« Dar incotro? Ce drum
Al lumii nesfârşite
Să mai apuc de-acum ? »

Şi sta la o răscruce,
Pe gânduri. Şovăia ...
Râs auriu de fată
Deodată auzea ...

« De drumurile lumii
Nici nu mai vreau să ştiu ! »
Şi-a-ntors încet fugarul
Spre râsul auriu ...

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Gânduri de toamnă

Cad frunzele, într-o perdea gălbue.
De pe terasă vrut-am să privesc,
Prin zborul lor, statura ta, dar nu e ;
Doar muntele departe îl zăresc ...

Sunt singură şi dorul tău mă cheamă ...
Cad frunzele, şi eu oftez prelung.
Nici nourii la tine nu ajung,
Căci toţi, deasupra mării, se destramă ...

Şi vesti de groază vin dinspre câmpie :
Asupra lumii iar barbarii cad !
S-a-ntors trimisul nostru din solie,
Cu veste rea, la Porţile de Jad !

Cu oştile ce face Hanul, oare ?
În răsărit veni-vor, la hotar ?
Sâ cainez sau nu, căzuta floare ?
Sunt singură de mult, şi-i toamnă iar ...

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - De pe « Ţărmul tomnatec » poetul scrie către soţia lui

Mereu, tot mai departe,
Pe alte căi, mergând,
N-am parte de odihnă
Niciunde şi nicicând!

Nestăvilit mă duce
Al pribegiei val,
Mereu, tot mai departe
De locul meu natal ...

Acuma, doar o luntre
E adăpostul meu
Şi-s trist nespus, şi apa
Mă leagănă mereu.

Şi-ţi scriu scrisoarea asta
Şi lăcrămez spre ea,
Şi-s trist nespus, şi tristă
E şi scrisoarea mea !

Nu ne-a fost dat, soţie,
Nedespărţiţi să fim,
Prin lume, împreună,
Aşa, să pribegim !

Rămasă-n miazănoapte,
Departe eşti de-aci,
Iar eu oftez, într-una
Mergând spre miazăzi ...

Trei ani s-au scurs din ziua
Când i-am lăsat pe-ai mei.
Nimic nu ştiu de tine,
Şi-acasă nu ştiu ce-i.

Şi palid sunt la faţă,
Bătut de vântul crunt,
Şi de mâhniri prea multe
La tâmple sunt cărunt,

Şi în zadar mai caut
Cuvântul minunat,
O, scumpa mea soţie,
Să-ntinereşti deodat’!

Un oaspe beat, la mine
A fost cândva, demult ...
Din mână « Peştişorul
În cinci culori » i-am smuls

Şi-am plâns cumplit, cu glasul
De disperare spart,
Când ţi-am văzut scrisoarea
Cu semne de brocart!

Cu cât citeam, un geamăt
Mă sugruma în gât !
Din hieroglife, lacrimi
De foc au izvorât ...

Primitu-ţi-am scrisoarea
Cu semne de brocart.
Departe eşti, şi sute
De ape ne despart ;

Cărarile, într-una,
Mă duc spre miazăzi.
Şi, poate, alte sute
De munţi, ne-or despărţi.

Lăsa-voi alte râuri
Şi munţi, în drumul meu,
Dar gândurile noastre
Alături sunt, mereu ...

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Pavilionul de porţelan

Pavilionul verde,
Înalt, de porţelan,

Lucea superb, departe,
Pe lacul diafan.

Ducea până la dânsul
Un pod de jad, întins

Ca blana unui tigru
În pânda lui surprins.

Acolo, în tăcere,
În serile târzii,

Şedeau câţiva prieteni
În mantii aurii,

Tăcuţi şedeau acolo
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Grăiau încet, arare,
Profund, şopotitor,

Să nu trezească noaptea
Cumva, cu glasul lor!

Tăceau, apoi pe gânduri
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Şi se vedea-n adâncul
Acela diafan,

Răsfrânt, pavilionul
Înalt, de porţelan,

Şi se vedeau adese,
Răsfrânţi în limpezimi,

Cum beau câţiva prieteni,
Acolo-n adâncimi.

(LI TAI-PE 701-762)

Li TAI-PE - Improvizaţie

Rochia ei - un nor.
Obrazul - floare.
Vând îmiresmat, uşor,
Primăvară - dor!
Sus, la munte, de-ar fi ea,
Nu mă-ncumet a-l urca.
Lunii când se va-nclina,
Eu departe m-oi afla,
Primăvară - dor...

 (LI TAI-PE 701-762)

LI TAI-PE - Hoinărind pe malul pârăului

În sfârşit, cu munţii
Numai, singur sunt!
Murmură pârâul vesel,
Şi eu cânt !

Hai, pârâu ! Aleargă
Mai clocotitor !
Am scăpat de oameni
Şi de răul lor !

E mai greu suişul,
Nouri dau tarcol.
Stâncile par gata
Să se zvârle-n gol ...

Sare unda, sare
De pe stânci pe stânci !
Hai, pârâu, prin alte
Văi şi mai adânci !

Florile, pe maluri,
Sunt nespus de vii,
Când le bat, uşoare
Ceţuri aurii ...

Aş rămâne, lanţuri
De vieţi în şir,
Să alerg cu unda,
Flori să tot admir ...

Dar coboară noaptea
Neagră, pe platou.
Trebuie, la oameni
Să mă-ntorc din nou !

(LI TAI-PE 701-762)

Li TAI-PE - Cascada din munţii Lu

Departe-n munţi, amurgul
Scânteietor pierea:

După albastre ceţuri
Abia mai pâlpâia.

Şi mă uitam la munţii
Pierduţi în albăstrimi.

Priveam tăcut cascade
Căzând din înălţimi:

Cum tocmai de sub nouri
Cascada se-azvârlea,

Şi prin albaştri codri
De sus, se prăvălea,

Părea că de pe ceruri,
În pulberi puhoind,

Se prăbuşeşte Calea
Lactee, scânteind... 

(LI TAI-PE 701-762)

 

LI TAI-PE - Cântec pământului, bând şi tânguind pentru jalea ţărânii

Atunci când pătimirea-n lume s-a ivit,
grădina sufletului s-a părăginit
şi bucuria cântecelor a pierit, s-a veştejit.

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră!

Stăpân vremelnic ăstei vetre primitoare
cât are-mbelşugare,
în crama adăpostitoare
cu vinul auriu
şi alăuta mea alăturea mă ţiu!

La locul lui e zbârnâitul strunei când goleşti paharul.
Asemeni îndeletniciri stârnesc întotdeauna harul.

Paharul plin
cu vin
pe-ndelete sorbit
la ceas chibzuit
e mai preţuit
decât oricare altă avuţie
pe astă pământeană-mpărăţie.

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră.

O fi albastrul slăvilor înţelepţească veşnicie...
dar rostul ţărânei cât o să mai ţie,
ca floare să răsară
în orice primăvară ?

Tu, omule nătâng, au ce te socoteşti ?
Doar nu ţi-e-ngăduit alt veac să mai trăieşti
în putredă deşertăciunea lumii !

Priveşte numai spre adâncul humii
atunci când bate raza lunii:
jos pe-a` mormintelor ponoară
o iazmă hâdă se strecoară,
ce hăuleşte,
tânguieşte,
văicăreşte,
iar adierea însăşi mierea vieţii iroseşte.

Acum, dragi oaspeţi, pregătiţi-vă, bând vinul,
sfârşească-se odată chinul,
amarul,
paharul
golindu-l pân` la fund, şi istovind suspinul...

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră!


traducere de Adrian Maniu





(LI TAI-PE 701-762)

Li TAI-PE - Cu vinu-n faţă

Prietene, ridică pocalu-aşa ca mine!
Simţi vânt de primăvară surâzător cum vine?
Şi piersicii şi prunii prieteni vechi spre noi
Închină cupa florii şi o deschid apoi.
În arbori verzi sunt grauri. Aud cântare trează.
Pe aur de pocale şi luna scânteiază.
Eram mai ieri ce tineri cu-obraz copilăresc
Şi astăzi fire albe pe tâmple se ivesc.
Mărăciniş sufocă vechiul palat regesc,
Iar cerbii pe terasa Kusu senin păşesc.
Odinioară-aicea doar prinţi şi împăraţi –
Acum domneşte colbul, păianjeni aninaţi.
De ce licoarea asta să nu cutezi s-o bei?
Vezi doar, cu toţii pierit-au. Nu-i unul dintre ei.


(LI TAI-PE 701-762)

LI TAI-PE - De unul singur beau sub lună (II)

O, dacă cerurile înseşi
n-ar fi ţinut la cinste vinul,
Stelele Vinului, vă-ntreb,
ar mai împodobi seninul?
O, dacă oamenii cei vechi
n-ar fi avut spre vin chemare,
Izvorul Vinului cel viu
ne-ar mai răsfrânge setea oare?
Iar dacă ceruri şi pământ
găsiră drept să-l îndrăgească
de ce nu ne-am muia şi noi
în cupe buzele de iască?
Cei vechi beau cu-ncântare vin,
ades nesocotind tainul.
Sarea pământului acest
pentru-nţelepţi era tot vinul.
Şi, dacă sfinţi şi înţelepţi
iubiră vinu-ntotdeauna,
ce să mai căutăm în cer?
Să bem aici, că e totuna.
Trei cupe daţi-mi şi cutez
pe jos să-nfrunt nemărginirea;
un dou de-mi daţi, aş învăţa
să mă îngemănez cu firea.
Deci, dragi prieteni, despre vin –
ales izvor de poezie –
celor scrobiţi nu le vorbiţi,
că nu pricep. Vorbiţi-mi mie.


(LI TAI-PE 701-762)

LI TAI-PE - De unul singur beau sub lună (I)

Pe strat de flori am pus ulciorul
înmiresmat şi plin.
Ci singur în tăcerea nopţii
să mă desfăt cu vin?
Drept comesean chemat-am luna
cu nimbu-i de scântei,
ba umbra încă mi-am chemat
şi, iată, suntem trei.
Oare, mă-ntreb, să ştie bea
în rând cu mine luna
ori umbra, chiar dacă de-un veac
mă însoţeşte-ntruna?
Umbra şi luna sunt oricum
de-a pururi împreună,
aşa că, oaspeţi dragi, să bem!
Bea, umbră, şi bea, lună!
Încep să cânt şi luna-n tact
se leagănă, cochetă,
să dănţui prind şi umbra mea
zănatic mă repetă.
Şi chefuirăm cot la cot
ca-n vremile de glorii
şi pe trustrei pe trei cărări
ne răzleţiră zorii.
Rămas-am iar înstrăinat
pribeag pe căi sihastre
până la marele popas
de dincolo de astre.


(LI TAI-PE 701-762)