Paris, 17 februarie 1903
Mult stimate domn,
Scrisoarea dumneavoastră mi-a ajuns abea de câteva zile. Vreau să vă mulţumesc pentru marea încredere ce mi-o acordă. Nu pot mai mult. Nu pot lua în discuţie în amănunt versurile dumneavoastră, căci departe de mine orice intenţie critică. Cu nimic nu eşti sortit să rămâi mai departe de opera de artă decât prin cuvintele critice; rezultatul este mereu neînţelegere, mai mult sau mai puţin fericită. Lucrurile toate sunt nu pe atât de sesizabile pe cât opinia curentă ar vroi de obicei să ne facă să credem; cele mai multe evenimente sunt inexprimabile, ele au loc într-o sferă care n-a fost călcată niciodată de vreun cuvânt; şi mai neexprimabile decât toate sunt operele de artă; existenţe enigmatice a căror viaţă, pe lângă a noastră care trece, durează.
(...)
Întrebaţi dacă versurile sunt bune. Mă întrebaţi pe mine. Înainte aţi întrebat pe alţii. Le trimiteţi unor reviste. Le comparaţi cu alte poezii şi vă neliniştiţi când anumite redacţii vă refuză încercările. Deci (pentru că mi-aţi permis a vă da sfaturi) vă rog să renunţaţi la toate astea. Nu faceţi decât să iscodiţi lumea din afară, şi asta mai cu seamă acum n-aţi avea voie să faceţi! Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta. Nimeni!
Nu există decât o singură cale. Cufundaţi-vă în dumneavoastră înşivă. Cercetaţi cauza ce vă îndeamnă să scrieţi; cercetaţi dacă această cauză îşi întinde rădăcinile până în locul cel mai adânc al inimii; recunoaşteţi, faţă de dumneavoastră înşivă, de-ar trebui să muriţi dacă vi s-ar interzice să scrieţi. Mai cu seamă asta: întrebaţi-vă în ora cea mai de taină a nopţii: trebuie să scriu?
Răscoliţi-vă după un răspuns adânc. Şi dacă ar fi să sune a încuviinţare, dacă aveţi voie să întâmpinaţi această întrebare serioasă cu un simplu şi răspicat "trebuie", atunci clădiţi-vă viaţa după această necesitate; viaţa trebuie să devină până în miezul orei celei mai indiferente şi minore, semn şi mărturie a acestei dorinţe vii.
Atunci vă apropiaţi de natură. Atunci încercaţi ca, prin om, să spuneţi ce vedeţi şi ce trăiţi şi ce iubiţi şi ce pierdeţi. Nu scrieţi poezii de dragoste, ocoliţi mai întâi formele prea uzuale şi obişnuite: sunt cele mai dificile, căci e nevoie de o putere mare şi coaptă spre a da ceva personal acolo unde sunt cu duiumul creaţii bune şi în parte strălucite ale tradiţiei. De aceea salvaţi-vă de la motivele generale spre acelea pe care vi le oferă cotidianul dumneavoastră. Zugrăviţi-vă tristeţile şi dorinţele, gândurile trecătoare şi credinţa într-o frumuseţe - oricare ar fi ea - zugrăviţi toate acestea cu o sinceritate profundă, tainică şi smerită şi folosiţi spre a vă exprima obiectele ce vă înconjoară, imaginile viselor dumneavoastră şi obiectele aducerii aminte. Dacă cotidianul dumneavoastră vi se pare prea sărac, nu-l învinuiţi; învinuiţi-vă pe dumneavoastră, spuneţi-vă că nu sunteţi destul de poet ca să-i deşteptaţi bogăţiile, căci pentru cel ce creează nu există nici sărăcie nici loc sărac sau indiferent. Şi chiar dacă aţi fi într-o puşcărie ale cărei ziduri n-ar lăsa să pătrundă în simţurile dumneavoastră nici unul din zgomotele lumii - nu v-ar rămâne, chiar şi atunci, copilăria? Această de nepreţuit, regească bogăţie, acest tezaur al aducerilor aminte. Încercaţi să ridicaţi senzaţiile cufundate în adâncul acestui trecut îndepărtat; personalitatea vi se va întări, singurătatea vi se va lărgi şi va deveni o încăpere în amurg, de care va rămâne departe zgomotul celorlalţi. Şi dacă, din această îndreptare spre interior, din această adâncire în propria lume, vor apărea versuri, atunci nu vă veţi gândi să întrebaţi pe cineva dacă sunt versuri bune. Nici nu veţi face încercarea să interesaţi reviste pentru aceste lucrări; căci veţi vedea în ele posesia dumneavoastră dragă şi firească, o bucată şi o voce a vieţii dumneavoastră.
O operă de artă este bună dacă a apărut din necesitate. Originea sa dă aprecierea; alta nu există
(...) Poate însă, după coborârea în adâncul şi solitudinea dumneavoastră, va trebui să renunţaţi la a deveni poet (ajunge, după cum vă spun, să simţi că ai putea să trăieşti fără să scrii, ca să nu ai voie să o faci). Chiar şi atunci această reculegere nu va fi fost în zadar. De aici încolo viaţa dumneavoastră o să găsească în orice caz drumuri personale; şi ca ele să fie bune, bogate ori largi, asta v-o doresc mai mult decât v-o pot spune
(...) Versurile pe care aţi binevoit a mi le încredinţa, cu prietenie vi le înapoiez. Şi vă mulţumesc încă o dată pentru măreţia şi cordialitatea încrederii dumneavoastră, de care am vrut să mă fac mai vrednic decât sunt în realitate, ca străin, prin răspunsul acesta sincer
Cu tot devotamentul şi cu simpatie
Rainer Maria Rilke
Viareggio, lângă Pisa, (Italia), 23 aprilie 1903
(...)
Mi se pare nimerit să vă fac o rugăminte: citiţi cât mai puţine lucruri estetic-critice - sunt ori opinii polemice sclerozate, ajunse să nu mai aibă sens în înţepenirea lor lipsită de viaţă, ori sunt jocuri abile de cuvinte, la care azi câştigă această opinie iar mâine cea opusă. Operele de artă sunt de o infinită solitudine şi nu poţi să le ajungi cu nimic mai puţin decât prin critică. Doar iubirea poate să le cuprindă, să le ţină, doar ea poate fi dreaptă faţă de ele. Da-ţi vă de fiecare dată dreptate dumneavoastră şi sentimentului dumneavoastră faţă de fiecare asemenea discuţie, dezbatere sau introducere; dacă ar fi totuşi să nu aveţi dreptate, atunci creşterea firească a vieţii dumneavoastră interioare vă va duce încet şi cu timpul spre alte concluzii. Lăsaţi părerilor personale evoluţia proprie şi liniştită care trebuie să vină profund din interior, ca orice progres, şi nu poate fi prin nimic împinsă sau accelerată. Totul trebuie să se pârguie până la capăt şi abea apoi să fie cules. Trebuie să laşi să se desăvârşească orice impresie, orice sâmbure de sentiment, în sinea ta, în întuneric, în necuvânt, în inconştient, în sfera pe care conştiinţa n-o poate atinge, şi să aştepţi cu adâncă smerenie şi răbdare ora de naştere a unei noi clarităţi; asta, doar asta înseamnă a trăi ca artist: în înţelegere şi creaţie.
Aici nu se măsoară cu timpul, nu există anul, şi zece ani nu reprezintă nimic; a fi artist înseamnă a nu face calcule şi a nu număra; a te dezvolta ca şi copacul care nu-şi grăbeşte sevele şi care stă consolat în furtunile de primăvară, fără spaima că după asta ar putea să nu vină vara. Vine! Dar nu vine decât la cei răbdători, care stau ca şi cum ar avea veşnicia în faţă, atât de liniştiţi şi de lipsiţi de griji.
O învăţ în fiecare zi, o învăţ cu suferinţe cărora le sunt recunoscător: Răbdarea este totul!
(...)
În ceea ce priveşte cărţile mele, aş dori cu mare plăcere să vi le trimit pe toate care v-ar putea face cât de mică plăcere. Dar sunt sărac şi cărţile mele, din momentul în care au apărut, nu-mi mai aparţin mie. Eu însumi nu le pot cumpăra - şi cât aş voi s-o fac de des - pentru a le dărui celor care le-ar îndrăgi.
De aceea vă scriu pe un bilet titlurile (şi editurile) cărţilor mele apărute recent (ale celor mai recente; în total am publicat vreo 12 sau 13) şi trebuie s-o las, dragul meu domn, în seama dumneavoastră, de a vă comanda ceva din ele, când veţi avea ocazia.
Îmi place să-mi ştiu cărţile în mâinile dumneavoastră.
Rămâneţi cu bine, al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke
Worpswede, lângă Bremen
16 iulie 1903
Acum vreo zece zile am părăsit Parisul destul de suferind şi obosit şi am călătorit spre o câmpie largă, nordică, ale cărei nesfârşire şi linişte şi cer să mă pună iar pe picioare. Dar am intrat într-o ploaie lungă care abia azi a început să se lumineze niţel deasupra pământului ud şi învăluit în vânt şi folosesc acest prim moment luminos spre a vă saluta, dragul meu domn.
(...)
Dacă vă ţineţi de natură, de ceea ce e simplu în ea, de lucrul aparent fără importanţă care abia este băgat în seamă de cineva şi care poate să devină, aşa, neobservat, măreţ şi nemărginit, dacă aveţi această dragoste faţă de cele mărunte şi dacă încercaţi modest de tot să câştigaţi încrederea lucrului care pare sărac, atunci toate vă vor părea mai uşoare, unitare şi, într-un fel, se vor îmbina, poate nu în raţiune, care rămâne în urmă uimită, dar în conştiinţa dumneavoastră cea mai adâncă. Asta înseamnă a fi treaz, a şti.
Sunteţi atât de tânăr, atât de înaintea oricărui început, şi aş vrea să vă rog dragă domnule, cât de bine mă pricep să o fac, să aveţi răbdare faţă de lucrurile nesoluţionate ale inimii dumnavoastră şi să încercaţi să îndrăgiţi întrebările înşile ca pe nişte odăi închise, sau cărţi scrise într-o limbă foarte străină. Nu cercetaţi acum după răspunsuri care nu vă pot fi date, pentru că nu le-aţi putea trăi. Trebuie să trăiţi totul! Trăiţi acum în întrebări. Poate că aşa o să trăiţi cu timpul, fără s-o observaţi, într-o zi îndepărtată, spre miezul răspunsului. Poate că purtaţi în dumneavoastră posibilitatea de a crea şi de a forma ca o modalitate deosebit de fericită şi curată a existenţei; educaţi-vă în acest sens - dar luaţi ce vă e dat cu mare încredere, şi dacă se trage doar din voinţa dumneavoastră, dintr-o necesitate, dar vitală, a intimităţii dumneavoastră, primiţi-o şi nu copleşiţi nimic cu ură. Anevoios este tot ce ne-a fost dat să înfăptuim. Chiar şi sexul e anevoios.
(...)
Voluptatea trupească este o trăire senzuală, nu foarte diferită de contemplarea pură sau sentimentul pur cu care un fruct zemos îţi desfată limba; este o experienţă mare, nesfârşită, care ne e dată, o cunoaştere a lumii; aduce plenitudine şi strălucire, ca orice act de cunoaştere.
Şi nu faptul că o primim e rău; rău e că aproape toţi abuzează de această experienţă, o risipesc şi o iau drept excitaţie în momentele de osteneală ale vieţii. O iau drept distracţie, în loc s-o adune spre revelaţii.
Oamenii au făcut şi din hrană altceva: neajunsul pe de o parte, prisosinţa pe de altă parte. Au tulburat claritatea acestei necesităţi, şi tot atât de confuze au ajuns toate necesităţile profunde, simple, în care viaţa se reînnoieşte.
Dar individul şi le poate clarifica şi le poate trăi limpede (şi dacă nu individul, care e prea dependent, atunci măcar solitarul). El poate să-şi aducă aminte că toată frumuseţea din animale şi plante este o formă perenă şi liniştită a dragostei şi a dorului (...)
Creaţia spirituală se trage din cea fizică, e de aceeaşi natură cu ea, doar parcă mai uşoară, mai extaziată şi mai infinită repetare a voluptăţii trupeşti. Gândul de a fi creator, de a procrea, de a crea, nu înseamnă nimic fără continua sa devenire şi realizare în lume, nimic fără însutirea din partea lucrurilor şi animalelor. Iar plăcerea ce o provoacă e doar de aceea atât de nedescris de frumoasă şi bogată, pentru că e plină de amintiri moştenite din momentele de procreere şi naştere a milioanelor.
Într-un gând creator retrăiesc o mie de nopţi de dragoste uitate şi îl umplu cu măreţie şi sublim. Iar cei care se întâlnesc noaptea şi sunt împletiţi în voluptate legănată adună miresme, profunzime şi forţă pentru cântul unui poet ce va veni şi se va ridica pentru a spune bucurii fără de nume.
Ei cheamă viitorul şi chiar dacă greşesc şi se îmbrăţişează orbi, viitorul tot vine, un om nou se ridică(...)
Nu vă lăsaţi dus în eroare de cei superficiali; în adâncuri totul devine lege. Iar cei care trăiesc fals şi rău secretul (şi ei sunt foarte mulţi) nu-l pierd, decât pentru ei înşişi, şi totuşi îl transmit mai departe, ca pe o scrisoare nedesfăcută, fără s-o ştie.
Să nu vă lăsaţi derutat de multitudinea numelor şi de complicaţia cazurilor.
Poate că deasupra tuturor se află o maternitate mare, ca un dor al tuturor.
Frumuseţea unei virgine, a unei existenţe care, aşa cum atât de frumos spuneţi, "încă n-a dat nimic", este maternitatea care se presimte şi se pregăteşte, care se teme şi căreia îi este dor. Şi frumuseţea unei mame este maternitatea slujindă. Şi într-o femeie foarte în vârstă este o mare aducere aminte. Şi chiar şi bărbatul e maternitate, îmi pare, fizică şi spirituală. Procrearea lui este tot un fel de a naşte. Şi e o naştere a crea din plenitudinea cea mai profundă.
Şi poate că sexele sunt mai înrudite decât s-ar părea şi marea înnoire a lumii va consta poate în aceea că bărbatul şi fata se vor apropia eliberaţi de toate sentimentele eronate şi de toate aversiunile, nu ca duşmani, ci ca fraţi şi vecini, ca OAMENI spre a purta împreună, simplu şi cu răbdare sexul care le e încredinţat.
Dar tot ce cândva probabil va fi posibil pentru mulţi, solitarul o poate pregăti de pe acum şi clădi cu mâinile sale care se înşeală mai puţin.
De aceea dragă domnule, iubiţi-vă singurătatea şi purtaţi durerea pe care vi-o cauzează cu jale frumos tânguitoare. Căci cei care vă sunt apropiaţi sunt acum departe, după cum spuneţi, iar asta arată că începe să se facă larg în jurul dumneavoastră. Şi dacă apropierea vă e departe, atunci depărtarea vă este deja printre stele şi foarte mare (...)
Evitaţi să furnizaţi material acelei drame care e mereu puternică între părinţi şi copii; consumă multă energie copiilor şi veştejeşte dragostea părinţilor, care e vie şi hrănitoare, chiar dacă nu pricepe nimic. Nu cereţi sfat din partea lor şi nu contaţi pe înţelegere; dar credeţi într-o iubire care se păstrează pentru dumneavoastră ca o moştenire şi încredeţi-vă că în această iubire e o putere şi o binecuvântare din a cărei rază nu trebuie să ieşiţi, pentru a merge departe de tot (...)
Toate urările mele sunt gata de a vă însoţi şi încrederea mea e a dumneavoastră.
Al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke
Roma, 23 decembrie 1903
Dragul meu domnule Kappus,
Să nu rămâneţi fără un salut din partea mea, acum când se apropie Crăciunul şi când în miezul sărbătorii vă purtaţi solitudinea mai greu decât de obicei (...)
Ceea ce e necesar rămâne doar atât: singurătatea, marea singurătate interioară. Să te cufunzi în tine şi să nu întâlneşti pe nimeni ore în şir - asta trebuie să fii în stare să poţi face. Să fii solitar, aşa cum ai fost în copilărie, când adulţii umblau de colo-ncoace împletiţi cu lucruri care păreau importante şi mari pentru că cei mari păreau atât de ocupaţi şi pentru că nu înţelegeai nimic din purtarea lor. Şi dacă recunoşti într-o bună zi că ocupaţiile lor sunt sărăcăcioase, că meseriile lor sunt sclerozate şi şi-au pierdut legătura cu viaţa, de ce să nu continui să le priveşti pe toate acestea ca un copil, ca pe nişte lucruri străine, din adâncul propriei lumi, din nemărginirea propriei solitudini, care ea însăşi e muncă şi rang şi chemare? (...)
Ceea ce se întâmplă în dumneavoastră este demn de întreaga dumneavoastră dragoste. Trebuie chiar să lucraţi la asta, aş zice şi să nu pierdeţi prea mult timp şi curaj cu elucidarea pozitiei pe care ar trebui să o aveţi faţă de oameni. Cine vă spune măcar că aveţi aşa ceva, o poziţie faţă de ei? (...)
Doar individul în parte, care e solitar, care e expus profundelor legi, ca un obiect, sau dacă cineva porneşte spre dimineaţa care începe, sau dacă se uită afară spre seara care e plină de evenimente, şi dacă simte ce se întâmplă acolo, atunci este eliberat de orice, ca un mort, deşi stă în miezul vieţii (...)
Pretutindeni e aşa, dar asta nu e motiv de teamă sau tristeţe: dacă nu există comunitate între oameni şi dumneavoastră, încercaţi a fi mai aproape de lucruri. Ele nu vă vor părăsi. Încă mai sunt nopţi şi adieri care trec prin copaci şi peste ţări multe; încă mai e între lucruri şi animale totul plin de evenimente la care puteţi lua parte; şi copii mai sunt încă, aşa cum aţi fost şi dvs, atât de trişti şi de ferciţi - şi dacă vă gândiţi la copilărie, trăiţi din nou printre ei, printre copii însinguraţi, şi adulţii nu înseamnă nimic, şi gravitatea lor nu are nici o valoare(...)
Cel mai mic lucru pe care îl putem îndeplini pentru Dumnezeu este să nu-i facem devenirea mai grea decât i-o face pământul primăverii, când vrea să vină.
Şi fiţi bucuros şi încrezător.
Al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke
Roma, 14 mai 1904
Dragul meu domn Kappus,
S-a scurs multă vreme de când am primit ultima dumneavoastră scrisoare..... (...)
Oamenii au rezolvat (cu ajutorul convenţiilor) toate lucrurile cât mai comod posibil şi le iau nespus de uşor. E însă limpede că trebuie să ţinem de ceea ce e grav în ele. Tot ce e viu ţine de asta, totul în natură creşte şi se apără după felul său şi este ceva distinct, încearcă să fie asta cu orice preţ şi împotriva oricărei opoziţii. Ştim puţine, dar că trebuie să ne ţinem de cele grave e o certitudine care nu ne va părăsi; e bine să fii solitar, căci solitudinea e grea, iar faptul că un lucru e greu trebuie să ne fie motiv în plus pentru a-l îndeplini. (...)
În asta se înşeală tinerii atât de des şi atât de grav: că se aruncă, ei, cărora le stă în fire să fie nerăbdători, unul în faţa celuilalt atunci când îi copleşeşte iubirea, se risipesc, aşa cum sunt, în neînţelegere, dezordine, haos .... Şi ce să fie apoi? Ce să mai dreagă viaţa în grămada aceea de lucruri stricate pe jumătate, pe care ei o numesc "comunitatea" lor şi pe care cu drag ar numi-o "fericirea" lor? Aici fiecare se pierde de dragul celuilalt şi încă pe mulţi alţii care au mai vrut să vină... Şi fiecare pierde nemărginirea şi posibilităţile, schimbă apropierea şi retragerea unor lucruri abea auzite, pline de presimţiri, pe o descumpănire stearpă, din care nu mai poate veni nimic, nimic, decât poate puţină scârbă, dezamăgire şi sărăcie sufletească, şi salvarea în una din nenumăratele convenţii sociale care sunt înşirate, ca şi cabanele pentru public, pe acest drum, care este unul din cele mai periculoase care au fost vreodată. Nici un domeniu al trăirii omeneşti nu e atât de încărcat cu convenţii ca acesta: cordoane de salvare de cele mai diverse tipuri, bărci şi colaci; refugii de toate soiurile a ştiut să găsească concepţia socială, căci, întrucât a fost înclinată să ia viaţa sexuală drept distracţie, a trebuit s-o înzestreze cu accesorii uşoare, să fie totul ieftin şi fără pericol şi cât mai "sigur", aşa cum sunt toate distracţiile publice.
Ce-i drept, mulţi tineri simt cât de greşit iubesc, adică doar dăruindu-se unul altuia, refuzând solitudinea (media va rămâne probabil mereu la asta). Simt apăsarea unei rătăciri şi vor să transforme situaţia în care au ajuns, în felul lor, aptă de a trăi şi fecundă: căci natura le spune că problemele dragostei pot fi soluţionate mai puţin decât orice alt lucru important în public şi după cutare sau cutare învoială; că sunt întrebări, întrebări intime, de la om la om, care au nevoie în orice caz de un răspuns nou, special, doar personal. Dar cum să mai găsească ei, care s-au îngrămădit şi care nu se mai delimitează şi nu se mai deosebesc, care deci nu posedă nimic personal, o scăpare din ei înşişi, din adâncul solitudinii lor care deja nu mai există?
Acţionează numai din neputinţă colectivă şi ajung, dacă vor să ocolească cu cea mai bună credinţă convenţia de care îşi dau seama (bunăoară căsnicia) în plasa unei soluţii mai puţin publice, dar tot atât de ucigător de convenţionale; căci ajunge să fie totul în jurul lor, chiar departe, convenţie. Acolo unde se acţionează dintr-o comunitate tulbure, adunată foarte de timpuriu, orice acţiune nu e decât convenţională. Orice relaţie spre care duce o asemenea rătăcire îşi are convenţia, oricât ar fi de neuzuală (adică în sensul obişnuit imorală); ba chiar despărţirea ar fi aici un pas convenţional, o hotărâre de întâmplare, nepersonală, fără putere şi fără rod.
Cine priveşte lucrurile cu seriozitate găseşte că nu există, aşa cum nu există pentru moarte care e tot grea, o iniţiere în dragoste, că nu s-a găsit nici o soluţie: nici semn, nici drum; şi nici nu se va putea descoperi pentru aceste două poveri, pe care le purtăm şi le transmitem acoperite fără a le desface, o practică comună, bazată pe convenţie.
Dar, în aceeaşi măsură în care căutăm să încercăm viaţa ca izolaţi, ele i se vor arăta individului, cu mai multă claritate. Pretenţiile pe care le ridică în faţa noastră dificila muncă a iubirii sunt supraomeneşti şi nu le putem stăpâni, începători fiind. Dacă totuşi luăm această povară pe seama noastră, atunci să o purtăm ca povară şi timp de ucenicie, în loc să ne pierdem în tot jocul acela uşor şi superficial în dosul căruia oamenii s-au ascuns din faţa severităţii existenţei. Atunci poate se va face simţit un mic progres şi o uşurare la acei care vor veni mult după noi; asta ar însemna foarte mult.
Acum reuşim doar să privim, fără preconcepţie şi la esenţă, relaţia unui om în parte faţă de alt om în parte, iar încercările noastre de a trăi asemenea legături n-au nici o pildă în faţă. Şi totuşi e deja ceva în mersul vremii ce vrea să vină în ajutorul bâjbâielilor noastre.
Fata şi femeia, în desfăşurarea ei nouă, personală, nu vor fi decât trecător-imitatori ai proastelor maniere şi meseriilor bărbaţilor. După nesiguranţa unor asemenea treceri se va arăta că femeile au trecut prin mulţimea şi diversitatea acelor deghizări (deseori ridicole) doar pentru a-şi purifica felul lor cel mai intim de influenţele falsificatoare ale celuilalt sex.
Femeile, în care viaţa stăruie mai direct, mai fecund şi mai încrezător, trebuie să devină în fond, oameni mai împliniţi, mai omenoşi decât bărbatul, care este mai uşor şi nu este atras, prin greutatea unui fruct trupesc, dincolo de suprafaţa vieţii, el care subestimează, încrezut şi grăbit cum e, ceea ce crede că iubeşte. Această viaţă purtată tacit în dureri şi umilinţă va apărea clar atunci când se va fi eliberat de convenţiile "doar-feminin"-ului, prin evoluţia stării ei exterioare. Şi bărbaţii, care încă nu simt că asta se va întâmpla, vor fi surprinşi şi învinşi. Într-o bună zi (şi sunt acum, mai cu seamă în ţările nordice, semne temeinice care se aprind), într-o bună zi va apărea fata şi femeia al cărei nume nu va însemna doar opoziţia faţă de ceva masculin, ci ceva independent, ceva la care nu te gândeşti ca la o completare şi o limită, ci doar ca la viaţă şi existenţă: OMUL FEMININ.
Acest progres va transforma trăirea iubirii care este acum plină de rătăciri. Mai întâi foarte împotriva bărbaţilor depăşiţi. Ea se va schimba din temelie, va deveni relaţie care e voinţă de la om la om, nu numai de la bărbat la femeie. Şi această iubire mai umană, care se va desfăşura nespus de cu tact şi încet şi bine, şi clar în prinderi şi în dezlegări, va fi asemănătoare aceleia pe care o pregătim acum zbătându-ne şi istovindu-ne: dragostea care constă în aceea că două Solitudini se apără reciproc, se învecinează şi se înţeleg.
Şi asta încă: nu credeţi că a fost pierdută acea iubire mare, care v-a fost pusă în soartă cândva, băiat fiind?
Puteţi spune că nu s-au copt atunci dorinţi mari şi bune şi hotărâri din care mai trăiţi şi astăzi?
Cred că acea iubire rămâne atât de puternic şi grav în amintirea dumneavoastră tocmai pentru că e prima solitudine adâncă şi prima muncă interioară din viaţa dumneavoastră.
Toate dorinţele de bine pentru dumneavoastră, dragă domnule Kappus.
Rainer Maria Rilke
- scrisorile, scrise între anii 1902-1908, sunt adresate unei persoane fizice, şi anume lui Franz Xaver Kappus, german de origine bănăţeană, elev la aceeaşi şcoală militară pe care Rilke o urmase cu câţiva ani în urmă
- textul de faţă este extras din cartea "Scrisori către un tânăr poet", Editura Facla 1977
