De optsprezece luni ornicul meu
Trist, îmi tot sună moartea la ureche.
De optsprezece luni de griji și veghe
Simt și văd moartea-n orice loc, mereu.
Cu cât făptura mea se-mpotrivește,
Cu-atât instinctul morții nu-mi dă pas,
Și-atunci când îndrăznesc să fac un pas,
Simt inima în piept cum se oprește.
Puterile-mi se duc, necruțătoare;
Chiar și odihna parcă e-un frământ;
Ca un biet cal greu istovit și frânt,
Curaju-mi stins se clatină și moare.
1857
În românește de Lazăr Iliescu
