Citeam de mult. Din după-masa ceea
cînd ploaia la ferestre fremăta.
Vîntul de-afară nu-l mai cunoşteam
în cartea grea.
Priveam în carte cum te uiţi în oameni,
în oamenii întunecaţi de gînduri,
alături timpul se zgîia la rînduri.
Brusc paginile-au răsărit senine
şi-n locul bîiguielilor firave
sta scris pe toate seară, seară...
nu m-am uitat pe geam şi totuşi curg
cuvintele şi şiruri lungi se frîng
din rîndurile lor împrăştiate...
Acuma ştiu că peste încărcate
grădini,sclipind, sînt bolţile departe;
soarele ar fi trebuit să mai coboare.
Şi-acum se lasă noaptea peste zare;
risipa se adună-n pîlcuri rare,
pe drumuri lungi trec oamenii în noapte
şi de departe ca şi cum ar creşte
nimicul întîmplat se desluşeşte.
Şi dac-acum ridic din carte ochii,
nimic nu mi-e străin şi totul mare.
aici trăiesc ce se petrece afară
şi peste tot nimic n-are hotare;
dar mă-mpletesc şi mai adînc în linii
cînd ochii mei pe lucruri se coboară,
pe simplitatea gravă a mulţimii;
atunci încet pămîntul se revarsă.
Şi bolta-ntreagă-ncearcă s-o cuprindă:
întîia stea e cea din urmă casă.
