Rainer Maria Rilke - Copilărie

   
Și curge timpul școlii-ndelungate,
 cu-atâtea spaime vagi, cu așteptare.
 Singurătate, vreme-apăsătoare...
 Și-apoi afară: străzi sclipesc și sună,
 și-n piață zvârle apa o fântână,
 și în grădini, ce lumi nemăsurate.
 Și în hăinuța ta să treci prin toate,
 cum nimeni n-a trecut și n-o să treacă:
 O straniu timp, o, vreme ce se-neacă,
 o, tu, singurătate.
 
 Și să privești departe, afară, către ei:
 bărbați, femei; bărbați, bărbați, femei,
 copii în vii culori și nu ca tine,
 și-aici o casă, uneori un câine,
 și-ncredere și groază ce mute oscilează,
 o, jale fără sens, o, vis, o, groază,
 o, neagră adâncime.
 
 Și să te joci așa, inel și cerc și mingi,
 în parcul ce pălește blând în soare,
 și pe cei mari din goană să-i atingi,
 sălbătăcit și orb de alergare,
 dar cu pași țepeni, mici, tăcut, pe seară;
 să mergi acasă, strâns de mână, tare:
 o, înțeles ce tot mai mult dispare,
 o, frică, o, povară.
 
 Și ore-ntregi, la iazu-ntins și sur
 să-ngenunchezi cu o corabie mică
 să uiți de ea, căci altele-mprejur
 și pânze mai frumoase trec pe unde
 și să gândești la chipul mic, obscur,
 lucind din iaz ca iar să se scufunde.
 Copilărie, o, imagini lunecânde,
 unde? Unde?