În temniţa umedă zac zăvorît.
Un şoim, în robie de mic, amărît,
Tovarăş al meu, ciuguleşte-un hartan
De carne, bătînd din aripi lîngă geam.
Se-opreşte, şi capul spre geam întorcînd
El parcă ghiceşte ascunsul meu gînd.
Din ochi mă îndeamnă ţipînd, ca şi cum
mi-ar spune: „E vremea să mergem la drum!
Şi tu ca şi mine vrei liber să zbori.
Să mergem spre munţii cu piscuri în nori,
Spre marea albastră, pe unde mereu
Cutreieră slobod doar vîntul... şi eu!”
1822
