... Când se vorbeşte despre solitari, se fac întotdeauna prea multe presupuneri. Se crede că oamenii ştiu despre ce e vorba. Nu, ei nu ştiu. N-au văzut niciodată un solitar, doar l-au urât, fără să-l cunoască. Au fost vecinii lui care s-au folosit de el şi vocile din camera alăturată care-l ispiteau. Au stârnit împotriva lui lucrurile, să facă zgomot şi să îi acopere glasul. Copiii s-au unit împotriva lui, pentru că era gingaş, el însuşi un copil, şi cu cât creştea, creştea împotriva celor mari. Ei îl urmăreau în ascunzătoarea lui ca pe un animal hăituit şi în toată tinereţea lui îndelungată n-a fost cruţat nici un moment. Iar dacă nu se lăsa prins, ei răcneau cât puteau, spunând că tot ce vine de la el e urât şi dubios. Şi pentru că nu îi lua în seamă, deveneau şi mai îndrăzneţi, îi luau pâinea de la gură, îi respirau aerul şi scuipau pe sărăcia lui, ca să i se facă lehamite de ea. L-au blestemat ca pe un lepros şi au aruncat cu pietre după el, ca să se îndepărteze mai repede. De fapt aveau dreptate; vechiul lor instinct nu-i înşela: pentru că într-adevăr, le era duşman.
Apoi, când el nu a ridicat privirea, şi-au dat seama. Au înţeles că prin toate astea i-au făcut voia, că îl întăreau în singurătatea lui şi îl ajutau să se despartă de ei pentru totdeauna. Şi atunci au întors foaia şi s-au folosit de ultimul mijloc, cel mai puternic, opus celorlalte: Gloria. Şi nu mai rezista la acest zgomot: ridica privirea şi era pierdut...
Apoi, când el nu a ridicat privirea, şi-au dat seama. Au înţeles că prin toate astea i-au făcut voia, că îl întăreau în singurătatea lui şi îl ajutau să se despartă de ei pentru totdeauna. Şi atunci au întors foaia şi s-au folosit de ultimul mijloc, cel mai puternic, opus celorlalte: Gloria. Şi nu mai rezista la acest zgomot: ridica privirea şi era pierdut...
