În toiul judecăţii,
senin,
Părinte, renunţ.
Ce văd e mai puţin
decât ce eu, mereu
ştiut-am:
splendoarea-mbătătoare
a tot ce de când sunt
pierdut-am.
Tu oare ştii -
cât de departe
simţirile îmi colindau
când dinaintea
azilului de noapte
tăcut şedeam
în nopţile clare,
de jos, ascultând
a stelelor şoapte?
Câini rătăceau
slobod, în jurul
nepreţuitelor mele
simţiri.
Sub poduri, unde
m-am adăpostit,
avutul inimii
mi-a fost sporit
nemărginit.
şi neaua din
pantoful scâlciat
mi se topea
la fel de blând,
la fel de lin,
ca lacrimile unui prunc
mângâiat.
Paris, iarna 1913/1914
