Oscar Wilde afirma undeva că oamenii de condiţie modestă simt nevoia să comită crime, pentru că crima le oferă senzaţiile puternice pe care nouă, celorlalţi, ni le oferă arta. Această afirmaţie a lui poţi s-o parafrazezi foarte bine în ceea ce-i priveşte pe albanezi, înlocuind cuvântul ,,crima" cu ,,război" sau ,,vendeta".Deoarece, ca să fim drepţi, printre albanezi sunt puţini criminali obişnuiţi. Ei ucid conform unui ritual străvechi.Gjakmarrja lor este ca o piesă de teatru scrisă după toare regulile tragediei antice, cu prolog, cu un dramatism aflat într-un crescendo permanent şi cu un epilog ce nu poate fi conceput fără moarte. Gjakmarrja lor este ca un taur turbat, care face prăpăd când e lăsat liber. Şi totuşi, ei îl împodobesc cu un fel de panglici colorate, conform ritualului lor, astfel încât, atunci când taurul este lăsat liber să ucidă, să simtă, împreuna cu gustul morţii, şi o mare satisfacţie estetică.
Generalul asculta cu atenţie.
- Viaţa albanezului, continuă preotul, e ca un spectacol regizat după nişte canoane străvechi. El trăieşte şi moare ca şi când ar fi pe scenă, cu o singură diferenţă: scena acestui spectacol este creasta muntelui sau ponorul, unde el îşi trăieşte viaţa în libertate deplină. Adesea moare, dar nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că trebuie să se conformeze regulilor. Viaţa, care încolţeste din atâta durere şi jale pe aceste plaiuri, viaţa pe care n-o poate doborâ nici frigul, nici foametea şi nici asprimea muntelui, se termină brusc din pricina unei vorbe nelalocul ei, a unei glume exagerate sau a unei priviri mai aprinse aruncate femeii altuia. Gjakmarrja porneşte adesea fără pic de pasiune, dar numai pentru că aşa o cere obiceiul. Chiar şi atunci când ucigaşul îşi lichidează victima, el nu face altceva decât să aplice unul dintre articolele străvechiului cod cutumiar.
Aceste articole li se incurcă toată viaţa printre picioare ca nişte funii, până într-o zi, când, nemaiputându-se elibera din ele, cad la pământ şi nu se mai ridică. Aşa că, în decursul întregii lor istorii, albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată.
*
Ştiţi de cine îmi aminteşte mie acest popor? De nişte animale sălbatice care, când simt pericolul, înainte să atace, se încordează la maximum, îşi contractă muşchii şi stau cu toate simţurile la pândă. Precum se pare, poporul acesta a fost deseori în apropierea pericolului şi lucrul acesta a devenit un fel de a doua natura a lui.
Generalul asculta cu atenţie.
- Viaţa albanezului, continuă preotul, e ca un spectacol regizat după nişte canoane străvechi. El trăieşte şi moare ca şi când ar fi pe scenă, cu o singură diferenţă: scena acestui spectacol este creasta muntelui sau ponorul, unde el îşi trăieşte viaţa în libertate deplină. Adesea moare, dar nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că trebuie să se conformeze regulilor. Viaţa, care încolţeste din atâta durere şi jale pe aceste plaiuri, viaţa pe care n-o poate doborâ nici frigul, nici foametea şi nici asprimea muntelui, se termină brusc din pricina unei vorbe nelalocul ei, a unei glume exagerate sau a unei priviri mai aprinse aruncate femeii altuia. Gjakmarrja porneşte adesea fără pic de pasiune, dar numai pentru că aşa o cere obiceiul. Chiar şi atunci când ucigaşul îşi lichidează victima, el nu face altceva decât să aplice unul dintre articolele străvechiului cod cutumiar.
Aceste articole li se incurcă toată viaţa printre picioare ca nişte funii, până într-o zi, când, nemaiputându-se elibera din ele, cad la pământ şi nu se mai ridică. Aşa că, în decursul întregii lor istorii, albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată.
*
Ştiţi de cine îmi aminteşte mie acest popor? De nişte animale sălbatice care, când simt pericolul, înainte să atace, se încordează la maximum, îşi contractă muşchii şi stau cu toate simţurile la pândă. Precum se pare, poporul acesta a fost deseori în apropierea pericolului şi lucrul acesta a devenit un fel de a doua natura a lui.
