Alexandr Soljeniţîn - O zi din viaţa lui Ivan Denisovici (fragment)

  
Acolo rămăseseră numai cei trei zidari — Kilgas, Klevşin şi Şuhov. Şeful de brigadă se dă puţin la o parte şi cercetează cât au zidit. E mulţumit.
— Am zidit astăzi nu glumă, nu? Într-o jumătate de zi, fără scripete, fără ajutor. Şuhov observă că Kilgas însă mai are mortar şi se mâhni. Să nu-l înjure magazionerul pe Tiurin pentru mistrii.
 — Ascultaţi băieţi — suflă Şuhov — duceţi mistriile lui Gopcik. A mea nu întră la socoteală, nu trebuie s-o predau. Am să termin eu. Tiurin râde:
— Cum să ţi se dea drumul? Fără tine tot lagărul ar plânge. Râde şi Şuhov. Zideşte. Kilgas plecă cu mistriile. Senka îi aduce lui Şuhov cărămizi şi mortar. Gopcik o luă la fugă spre magazie, să-l ajungă pe Pavlo. Porni prin zonă şi brigada 104, fără şef. Şeful de brigadă e o forţă, dar escorta reprezintă o forţă mult mai mare. Îi notează pe cei care întârzie şi la răcoare cu ei. Lângă corpul de gardă e o înghesuială cumplită. Se strânseseră toate brigăzile. Se pare că a ieşit şi escorta, pentru numărătoare. (La plecare nu-mără de două ori. Prima oară cu porţile închise, iar o a doua oară când li sedă drumul, la poartă. Dacă li se năzăreşte ceva, mai numără o dată şi după ce au ieşit pe poartă).
— Ce vrei să faci cu mortarul, nenorocitule!... dă din mână şeful de brigadă. Aruncă-l peste zid.
— Du-te, şefule! Du-te, acolo eşti mai de folos. (Şuhov îi spune de obicei Andrei Prokopievici, însă acum, muncind împreună, deveniseră egali. El nu doar gândea: "Iată, suntem egali", dar chiar simţea că aşa este. Şeful coborî cu paşi mari pe scară, iar Şuhov în urma lui, începu să se întrebe, mai în glumă, mai în serios: "De ce naiba, ziua de muncă e atât de scurtă? Abia te apuci de treabă şi hopa încetarea!".Rămăsese numai cu surdul. Cu el, însă, nu poţi vorbi mult şi chiar dacă-ai putea, n-ai ce vorbi. El e mai inteligent decât ceilalţi, înţelege totul fără cuvinte. Mortar! Cărămidă! Presează. Verifică. Mortar, Cărămidă, Mortar, Cărămidă...Ce spusese şeful de brigadă? Să nu-i pară rău de mortar? Să-l azvârle peste zid şi s-o întindă? Şuhov nu are asemenea apucături. Nu le-a deprins nici în cei opt ani de lagăr. Îi pare rău după fiecare lucru, după fiecare muncă făcută fără rost. Mortar! Cărămidă! Mortar! Cărămidă!
— Am terminat, mama ta de picior! strigă Senka. Haide. Apucă targa şi pe scară în jos. Şuhov rămase acolo. N-ar fi plecat acum nici dacă l-ar fi alungat escorta cu câinii cenuşii... Se dă câţiva paşi înapoi şi cercetează. E bine. Merge. Se apropie de perete. Din stânga, şi din dreapta. Cumpăneşte din ochi. E neted. Nu i-a îmbătrânit încă mâna. Porni vârtej pe scară. Senka ieşise afară în fugă şi se afla deja pe deluşor. Ei, ei! strigă el.
— Fugi, vin şi eu imediat — dă Şuhov din mână. Şuhov mai zăbovi puţin în sala maşinilor. Nu-şi poate părăsi oricum mistria. S-ar putea ca mâine să nu mai iasă la muncă, s-ar putea ca brigada să fie trimisă la "Orăşelulsocialist", s-ar putea ca jumătate de an să nu mai nimerească aici. Să piardă mistria? Să i-o ciordească cineva şi să rămână fără ea? Sobele sunt stinse. E întuneric. Te cuprinde teama. Nu din cauza întunericului, ci pentru că au plecat toţi şi-ai să fii lipsă la corpul de gardă şi escorta te va lua la bătaie. Căută câtva timp şi găsi, într-un colţ, o piatră zdravănă. O dădu la o parte, ascunse sub ea mistria şi o acoperi. E în ordine! Acum repede. Să-l ajungă pe Senka. Senka nu e prea departe. Poate, la vreo sută de paşi. El nu te părăseşte niciodată la nenorocire. Vor răspunde împreună. O luară la fugă. Unul înalt, celălalt scund. Senka cu un cap şi jumătate mai înalt decât Şuhov. Şi capul e nemaipomenit de mare. Privindu-i îţi vine să spui că sunt nişte pierde vară care aleargă de bunăvoie pe un stadion. Dar nu-i aşa. Sunt după o zi de muncă, cu spinările încă îndoite, cu mănuşile umede, cu pâslarii scâlciţi şi afară e un frig groaznic. Suflă şi icnesc ca nişte câini turbaţi. Şeful de brigadă e deja la corpul de gardă. Va explica. Aleargă direct spre mulţime. Li se face groază. Sute de gâtlejuri începură deodată să injure de mamă şi de tată şi de gură şi de nas şi de spate. Cum să nu te îngrozeşti când cinci sute de oameni turbează din cauza ta?! Important e însă, ce va face escorta. Nu, escorta nu face nimic. Şeful de brigadă e aici, aproape, în ultimul rând. Desigur explicase şi-şi luase vina asupra sa. Băieţii urlă, înjură. Urlă atât de tare, încât până şi Senka aude şi după ce îşi vine în fire se aruncă asupra lor. El tace, tace mereu, tace, de-o viaţă, dar acum şi-a dat drumul. Şi-a ridicat pumnii şi se va arunca la bătaie. Tăcură. Unii râd.
— Hei, o sută patru! se strigă. Parcă spuneaţi că-i surd. Am verificat. Râd toţi. Râde şi escorta.
— Aliniaţi-vă câte cinci!Porţile rămân închise. Ei înşişi nu înţeleg de ce mulţimea este împinsă înapoi. (Se lipiseră cu toţii de porţi ca nişte proşti. Parcă aşa le-ar da drumul mai repede).
 — Aliniaţi-vă câte cinci! Întâia! A doua! A treia! Rândul chemat înaintează câţiva metri. Şuhov aşteaptă şi îşi trage răsuflarea. Priveşte luna, care deja se ridicase, măicuţa! Era roşie şi încruntată. Se ştirbise puţin. Ieri pe timpul ăsta se afla mult mai sus. Şuhov e vesel că totul a trecut cu bine. Îl înghionteşte pe căpitan în coastă şi-l copleşeşte cu întrebări:
 — Ascultă, căpitane — după ştiinţa voastră — unde se aciuează lunaveche?
— Cum unde, ignorantule?! Pur şi simplu nu se vede. Şuhov îşi clătină capul şi râde:
 — Şi dacă nu se vede, de unde ştii că există?
 — Adică cum, după tine — se minunează căpitanul — în fiecare lună e o lună nouă?
 — Ce-i ciudat în asta? Oamenii nu se nasc în fiecare zi! De ce nu s-ar naşte şi luna odată la patru săptămâni?
— Ptiu! — scuipă căpitanul — încă n-am întâlnit nici măcar un matroz atât de prost. Auzi, unde se aciuiază luna veche?!
— Tocmai că eu te-am întrebat — unde? — deschide Şuhov gura.
— Ei, unde? Şuhov oftă şi se destăinui sâsâind încet:
— La noi se spune că dumnezeu fărâmiţează luna veche şi o preface în stele.
— Nişte sălbateci! râde căpitanul. Niciodată n-am auzit asta! Aşa-i că tu crezi în dumnezeu, Şuhov?
— Păi cum? — se miră Şuhov. Când tună — poftim, încearcă să nu crezi!
— Şi de ce face dumenezeu asta?
 — Ce anume?
— De ce preface luna în stele?
— Ce-i de ne’nţeles aici? Şuhov strânge din umeri. Din când în când stelele cad şi trebuie complectate.
 — Întoarce-te, mama voastră..., zbiară escorta
— Aliniaţi-vă!Numărătoarea ajunsese la ei. Trecu a douăsprezecea grupă de cinci acelei de-a cincea sută şi ei doi în urmă.
— Buinovski şi Şuhov. Escorta se agită, verifică tăbliţele de numărare, discută. Lipseşte cineva! Iarăşi lipseşte cineva după socotelile lor. Măcar de s-ar pricepe să socotească. Au numărat patru sute şaizeci şi doi şi trebuie să iasă patru sute şaizeci şi trei. Îi împinseră îndărăt. (Se lipiseră iarăşi de poartă). O iau de Ia capăt:
 — Ali-ni-a-ţi-vă! Câte cinci! Întâia! A doua! Aceste numărători şi răsnumărători îţi umplu sufletul de necaz pentru că timpul care trece nu e oficial, ci din cel care ne aparţine nouă. Tot timpul nostru este şi acela care se scurge când străbatem distanţa până la lagăr şiaici ne oprim şi aşteptăm aliniaţi, pentru percheziţie. Dinspre toate obiectivele, brigăzile aleargă mâncând pământul, îşi ocupă una alteia locul, numai să ajungă mai repde la percheziţie şi s-o zbughească, mai devreme, în lagăr. Brigada care pătrunde prima în lagăr domneşte: sala de mese o aşteaptă, e prima la pachete, la bucătăria individuală, la secţia cultural-educativă să-şi ridice scrisorile, la cenzură, să le predea, la infirmerie, la frizerie, la baie — pretutindeni. Uneori se grăbeşte şi escorta să ne dea mai repede în primire. Se întoarce astfel şi ea mai devreme în lagăr. Nici soldatului nu-i arde de plimbare: treburi sunt multe, timpul e puţin. Dar iată că nu le iese numărătoarea. Socotitorii se apropie, cu tăbliţele, de comandantul escortei. Discută. Comandantul strigă:
 — Şeful brigăzii 104!
— Aici.
— N-a rămas nimeni de la tine în centrala termoelectrică? Gândeşte-te!
 — Nu.