— Hei ! Dumneata de colo !Stătea în picioare, în uşa cabinei, cînd se auzi astfel strigat ţinea în mînă un fanion înfăşurat în jurul băţului său foarte scurt. La prima vedere, dată fiind aşezarea locurilor, n-ai fi spus căte poţi îndoi a cui e vocea; dar în loc să ridice ochii spre drumul unde mă aflam eu, pe buza şanţului de cale ferată, el îşi întoarse privirea spre cealaltă parte, urmărind şinele. Ceva te izbea în gestul său, chiar dacă-mi venea greu să spun ce. Ştiu doar că era destul de izbitor casă-mi atragă atenţia ; şi totuşi silueta omului acestuia părea cocîrjată de distanţă acolo, în fundul şanţului, în timp ce eu mă aflam mult mai sus decît el, atît de scăldat în lumina soarelui care apunea pe-un cer furtunatic încît eram nevoit să-mi apăr ochii cu mîna ca să-l pot vedea.
— Hei ! Dumneata de colo ! Nemaiprivind linia ferată, se întoarse şi, ridicînd ochii, mă observă, acolo unde mă aflam, cumult mai sus decît el.
— E vreun drum care să mă ducă pînă la dumneata ? Aş vrea să-ţi vorbesc.A ridicat ochii spre mine fără să răspundă, şi eu i-am coborît pe-ai mei spre el, fără să mă încumet a-i pune din nou acea întrebare niţeluş zadarnică. In aceeaşi clipă, trecu prin văzduh şi pămînt o vibraţie confuză care se prefăcu în curînd într-o pulsaţie brutală ; apoi se ivi o masă proiectată cu repeziciune în spaţiu, care mă făcu să mă trag îndărăt de teamă — să nu fiu antrenat şi eu. Din acest tren rapid un nor de aburi se ridică spre mine şi se îndepărtă alunecînd pe pămînt; odată risipit, am cercetat din nou cu privirea şanţul şi-am revăzut omul gata să-şi înfăşoare fanionul fluturat la trecerea trenului.Am repetat întrebarea. După un interval în care îmi păru că mă priveşte cu o atenţie susţinută, îmi arătă cu vîrful fanionului său înfăşurat un punct care se găsea la acelaşi nivel cu mine, la două-trei sute de metri distanţă. Ara răspuns: „De acord" şi m-am îndreptat spre punctul acela. Ajuns acolo, am cercetat cu grijă terenul şi am descoperit în cele din urmă că un vag drum în zigzag fusese grosolan cioplit pe povîrniş: am luat-o pe acest drum. Şanţul era foarte adînc şi deosebit de abrupt. Era săpat într-o stîncă lipicioasă, din ce în ce mai umedă pe măsură ce mă apropiam de fundul ei. Lunga traiectorie mi-a dat timp să reflectez la aerul neobişnuit de crispat şi reticent cu care omul îmi indicase drumul. Ajungînd destul de jos pentru a-l zări din nou, l-am văzut în picioare, între liniile ferate pe care le împrumutase trenul, cu o clipă în urmă; din toată atitudinea sa deduceam că mă aştepta. Îşi ţinea sus bărbia cu stînga şi cotul stîng şi-l proptea pe mîna dreaptă, iar braţul drept şi-l ţinea de-a curmezişul pieptului. O atitudine care îţi dădea impresia unei aşteptări atît de atente încît o clipă mă oprii din mers uimit. Am început să cobor din nou şi am ajuns la nivelul şinelor; am pornit-o către el şi, apropiindu-mă, am constatat că era un om cu tenul gălbui, cu o barbă neagră şi sprîncene dese. Postul său se afla într-unul din cele mai singuratice şi mai lugubre locuri din cîte mi-a fost dat să văd vreodată. De o parte şi de alta, un perete pe care se rostogolea piatra tăiată şi care nu lăsa să se vadă decît o fîşie îngustă de cer ; perspectiva nu era, la un capăt, decît o prelungire sinuoasă a acestei mari carcere ; în cealaltă direcţie, perspectiva era mai puţin întinsă; ea se termina cu un semnal roşu mohorît şi cu intrarea şi mai mohorîtă într-un tunel negru, a cărui arhitectură masivă avea un aspect primitiv, neplăcut şi apăsător. Soarele se strecura atît de greu pînă lalocurile acestea încît peste ele plutea o miasmă ucigătoare de pămînt jilav; pe de altă parte, un vînt rece sufla atît de puternic încît deodată îngheţai, ca şi cum aş fi părăsit lumea celor vii. Mă apropiai de el într-atît încît eram gata să-l ating înainte de-a fi apucat să facă o mişcare. Nici atunci nu mă scapă din ochi; se retrase cu un pas înapoi şi ridică mîna. I-am spus cîteva cuvinte: postul pe care-l ocupa nu era foarte singuratic? Îmi atrăsese atenţia de îndată ce-l zărisem de sus. Vizitatorii erau ou siguranţă foarte rari. Puteam oare spera că sînt bineveniţi? El vedea în mine, i-am spus, un om care pur şi simplu îşi petrecuse toată viaţa închis între nişte foarte strîmte limite şi care, liber în fine, purta un interes cu totul nou marilor întreprinderi feroviare. Acesta a fost sensul cuvintelor mele, dar nu sînt sigur de termenii pe care-i foloseam, căci, în afară de faptul ca nu mă pricep să leg o conversaţie, omul acesta avea într-însul ceva ce mă intimida. Aruncă o privire foarte stranie spre semnalul roşu aşezat aproape de intrarea în tunel şi cercetă împrejurimile cu aerul de-a fi descoperit că lipseşte ceva, apoi îşi întoarse ochii spre mine.L-am întrebat dacă nu cumva grija pentru semnalul roşu face parte din funcţiile sale. Mi-a răspuns cu o voce surdă :
— Ştiţi bine că da. O idee monstruoasă îmi veni în minte; observîndu-i privirea fixă şi înfăţişarea închisă în sine, mi-a trecut prin cap că am în faţă nu un om, ci un spectru. M-am întrebat dacă nu m-au molipsit şi pe mine gîndurile lui.La rindul meu, m-am tras înapoi. Dar retrăgîndu-mă, am descoperit în ochii lui o groază nedefinită pe care i-o inspiram. Descoperirea îmi spulberă ideea monstruoasă.
— Mă priveşti, i-am spus, cu un surîs trudnic, de parcă ţi-ar fi frică de mine !
— Mă întrebam, îmi răspunse el, dacă nu v-am mai văzut odată.
— Unde? Îmi arătă cu degetul semnalul roşu spre care îşi întoarse privirea.
— Acolo? spusei eu. Privindu-mă cu aceeaşi atenţie susţinută, făcu semn că da.
— Dar, bietul meu prieten, ce-aş fi căutat în locul acela? în orice caz, n-am pus niciodată piciorul pe-acolo, de asta poţi fi sigur.
— Cred că da, îmi răspunse el. Da, pot fi sigur de asta. Părea că se simte mai degajat, şi eu aşijderi. Răspundea grăbit întrebărilor mele, exprimîndu-se inteligent. Avea oare mult de lucru? Da, mai precis, avea răspunderi destul de grele, dar i se cerea mai ales punctualitate şi vigilenţă; ca muncă propriu-zisă -ca muncă manuală — n-avea mai nimic de făcut. Să declanşeze cutare sau cutare semnal, să şteargă felinarele, să apese din timp în timp pe-o pîrghie metalică sau alta, iată ce trebuia să facă. În ce priveşte lungile ceasuri de singurătate care păreau să mă impresioneze atîta, n-avea decît un singur lucru să-mi spună: viaţa lui zilnică se desfăşura de mult în acest fel şi se obişnuise cu ea. Deprinsese o limbă străină prin aceste coclauri, sau măcar învăţase s-o citească, îşi formase o idee personală şi cu totul aproximativă în ce priveşte pronunţarea ; nu se putea deci spune că o poseda cu adevărat. A studiat şi fracţiile, şi zecimalele; s-a apucat şide primele noţiuni de algebră; dar nu avea prea mare talent la socotit; nici în copilărie nu era prea înzestrat. Era obligat oare să rămînă în tot timpul muncii în şanţul ăsta umed şi răvăşit de vînturi, sau se putea căţăra ceva mai sus, în regiunile însorite, şi evada dintre aceste ziduri înalte? Ei bine, asta depindea de moment. Nu totdeauna se circula atît de mult pe linia ferată; depindea de ore şi împrejurări. Pe timp frumos se hotăra să se plimbe dincolo de zona de umbră; dar cum risca în fiecare clipă să fie rechemat de soneria sa electrică şi să-şi dubleze atenţia ca s-o audă cînd se îndepărta, plimbările îi ofereau mai puţină plăcere decît aş fi crezut. M-a poftit în cabina în care se găsea o sobă, un pupitru cu un registru oficial pe care trebuia să noteze informaţiile, o instalaţie telegrafică prevăzută cu un cadran cu mai multe arătătoare şi cu o mică sonerie de care-mi vorbise. Mi-am îngăduit să-i comunic că amremarcat buna sa creştere, o educaţie (îndrăzneam să spun, sperînd să nu se formalizeze din pricina cuvîntului folosit) fără îndoială superioară nivelului său social. Mi-a răspuns că, în genere, asemenea exemple de inadaptare nu se întîlneau prea rar în marile grupuri sociale.Auzise că acelaşi lucru se întîmplă uneori în aziluri, în corpurile de poliţie, în armată. Ştia sigur că aşa stau lucrurile pînă la un anume punct şi cu personalul marilor companii feroviare. În tinereţe studiase ştiinţele naturale (fără îndoială era greu de crezut, văzîndu-l instalat în această nefericită cabană; lui însuşi nu-i venea uşor s-o creadă); urmase cursuri, dar dusese o viaţă atît de împrăştiată încît pierduse orice şansă, afundîndu-se într-atît în mocirlă încît nu s-a mai putut ridica niciodată. N-avea dreptul sa se plîngă. în fond, capul face, capul trage. Era prea tîrziu să ia viaţa de la început.Toate informaţiile pe care le-am rezumat mai sus mi-au fost date calm. Ochii lui negri, care aveau o expresie serioasă, se mutau de la focul din sobă la mine. Din timp în timp, plasa în mijlocul unei fraze un respectuos „domnule", mai ales cînd îmi vorbea despre tinereţea sa ; ca şi cum ar fi vrut să mă facă să înţeleg că nu avea pretenţia de a fi superior aparenţelor. A fost de mai multe ori întrerupt de-o mică sonerie şi a trebuit să descifreze nişte mesaje şi să răspundă. La un moment dat, a fost obligat să iasă în prag, agitînd un fanion la trecerea trenului şi să dea mecanicului un ordin verbal. În exerciţiul funcţiilor sale, observam că e uimitor de precis şi vigilent. Se întrerupea în mijlocul unei fraze şi rămînea tăcut pînă ce-şi sfîrşea lucrul. Pe scurt, aş fi socotit omul acesta ca unul din cei mai siguri şi mai apţi pentru îndeplinirea serviciului, dacă n-aş fi observat cele ce urmează. în două rînduri, în timp ce-mi vorbea, îl văzui întrerupîndu-se, pălind, întorcîndu-şi ochii spre mica lui sonerie care nu sunase, deschizînd uşa cabinei (închisă de obicei ca să nu lase să intre umiditatea nesănătoasă deafară) şi îndreptîndu-şi ochii spre semnalul roşu de la intrarea tunelului. De fiecare dată, cînd se întoarse lînga sobă, avea acelaşi aer misterios pe care-l observasem de departe, fără a-l putea defini. Ridicîndu-ma să-mi iau rămas bun, i-am spus:
— Am impresia că am găsit, în sfîrşit, în dumneata un om mulţumit cu propria lui soartă! (Mi-e puţin ruşine să mărturisesc că am rostit aceste cuvinte mai mult pentru a-l forţa lamărturisiri.)
— Cred că am fost mulţumit pe vremuri, îmi spuse el, cu aceeaşi voce surdă de la început. Dar acum sînt foarte tulburat domnule, foarte tulburat. Am văzut cum regreta amarnic cuvintele rostite. Dar le rostise, iar eu le-am relevat de îndată.
— Şi de ce ? De ce eşti tulburat ?
— E foarte greu să vă explic, domnule. E foarte greu de spus. Dacă mai veniţi o dată să mă vedeţi, mă voi strădui s-o fac.
— Dar sînt absolut hotărît să mă întorc. Spune-mi cînd.
— Plec mîine dimineaţă devreme, dar sînt de serviciu de la orele zece seara în sus, domnule.
— Atunci am să vin la unsprezece, îmi mulţumi şi ieşi cu mine din cabină.
— Vă luminez drumul cu lanterna, domnule, îmi spuse el, cu aceeaşi voce surdă, pînă ce regăsiţi cărarea. O dată ce vă aflaţi pe drum, să nu ţipaţi, şi nici atunci cînd ajungeţi sus! Auzind aceste cuvinte, am avut senzaţia că mi s-a făcut dintr-o dată mai rece decît pînă atunci, dar i-am răspuns simplu :
— De acord.
—Şi să nu ţipaţi cînd veţi coborî din nou mîine seară. Îngăduiţi-mi să vă mai pun oîntrebare. De ce-aţi strigat astă-seară: „Hei ! dumneata de colo"?
— Ei, drace ! nu ştiu de ce, i-aim zis. Trebuie să fi strigat într-adevăr ceva în genul ăsta...
— Nu, domnule, nu „ceva în genul ăsta". Exact cuvintele pe care le-aţi auzit. Le cunosc prea bine.
— Să zicem că am rostit exact aceste cuvinte. Am făcut-o, fără îndoială, findcă te vedeam acolo jos.
— N-aveaţi nici un alt motiv ?
— Ce alt motiv sa fi avut ?
— N-aveaţi impresia că o forţă supranaturală vi le dicta?
— Nu îmi spuse „buna seara" şi ridică lanterna. Pornii de-a lungul şinelor de cale ferată (cu impresia foarte neplăcută că un tren venea pe urmele mele) pînă în clipa cînd am regăsit cărarea. Eramai uşor urcuşul decît coborîşul şi am ajuns fără greutate la han. Ţinîndu-mă de cuvînt, în seara următoare am luat-o pe prima serpentină a drumului, în clipa în care se auzea orologiul vestind
în depărtare orele unsprezece. El mă aştepta la capătul de jos al drumului, cu lanterna în mînă.
— N-am strigat, i-am spus în momentul revederii, am dreptul să vorbesc acum?
— Vă rog, domnule.
— Atunci bună seara, i-am spus, întinzîndu-i mîna.
— Bună seara, domnule, mi-a răspuns, întinzîndu-mi-o pe-a lui.După care ne-am îndreptat, unul lîngă altul, către cabina lui; am intrat, am închis uşa, şi ne-am aşezat amîndoi lîngă sobă.
— Acum m-am hotărît, domnule, începu el vorba aplecîndu-se înspre mine îndată ce ne-am aşezat şi vorbind aproape în şoaptă, m-am hotărît să vă răspund fără cadumneavoastră să mă întrebaţi încă o dată despre pricinile tulburării mele. V-am luat ieri seară drept altcineva. Asta mă tulbură.
— Confuzia?
— Nu. Cealaltă persoană.
— Cine e?
— Nu ştiu.
— Cineva care-mi seamănă ?
— Nu ştiu. Nu i-am văzut niciodată faţa, pe care şi-o ascunde regulat cu mîna stîngă, în timp ce-şi mişcă dreapta. Şi-o mişca violent. Aşa. Am urmărit mişcarea din ochi. Era mişcarea unei mîini care gesticula cu extremă vehemenţă şi intensitate, parcă ar fi vrut să spună: „Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă de-aici"
— Într-o seară, pe lună plină, îmi spuse omul nostru, stam în colţul acesta, cînid am auzit deodată un glas care striga: „Hei ! Dumneata de colo !" M-am ridicat dintr-o săritură, m-am uitat afară şi am văzut cealaltă persoană în picioare sub semnalul roşu din apropierea tunelului: mîna i se mişca, agitată, aşa cum v-am arătat. Vocea părea răguşită de atîta strigat, şi urla : „Atenţie! Atenţie!" apoi din nou : „Hei ! Dumneata de colo! Atenţie!" Mi-am luat felinarul, întorcîndu-l înspre semnalul roşu şi m-am năpustit spre persoana aceea, strigîndu-i: „Ce se întîmplă? Ce s-a petrecut? Unde e primejdia ? "Persoana se afla tocmai la intrarea tunelului obscur. Apropiindu-mă, m-am mirat că se încăpăţînează să-şi ascundă ochi cu palma. Am alergat pînă în dreptul ei, am întins mîna să-i descopăr faţa, cînd deodată a dispărut.
— În tunel? l-am întrebat.
— Nu. Am mers mai departe, am făcut încă cinci sute de metri, în tunel. M-am oprit atunci şi, ridicînd lanterna deasupra capului, am putut zări pe pereţi cifrele care indică distanţele; am descifrat petele de umiditate şi picurii de apă prelinşi pe pereţi şi curgînd de pe bolţi. Am ieşit luînd-o la fugă mai repede decît intrasem (căci locul îmi inspira o spaimă ce n-o puteam învinge) şi am cercetat toate locurile din jurul semnalului roşu cu ajutorul lanternei roşii pe care o purtam cu mine ; m-am suit pe scara de fier pînă la galeria de deasupra, am coborît iar, şi-am revenit aici alergînd tot timpul. Am trimis un mesaj telegrafic posturilor celor mai apropiate: „S-a dat alarma. E ceva anormal?" Din două locuri mi s-a răspuns: „Totul eîn regulă". Cuvintele lui au făcut să simt un deget de gheaţă plimibîndu-mi-se pe şira spinării. Am luptat împotriva acestei senzaţii şi m-am străduit să-i demonstrez că a fost victima unei iluzii optice; i-am declarat că asemenea năzăriri provocate de-o afecţiune a nervilor delicaţi care asigură funcţiile ochiului tulbură adesea pe unii bolnavi; e un fapt binecunoscut, i-am spus, că mulţi bolnavi au înţeles în cele din urmă natura răului lor şi au putut să stabilească sursele, întreprinzînd cîteva experienţe asupra propriei lor persoane.
— În ce priveşte ţipetele imaginare, am adăugat, te rog să asculţi, fie şi numai o clipă, zgomotul vîntului în această vale artificială în timp ce vorbim cu jumătate glas, şi melodiile ciudate ce le înstrună pe firele de telegraf, întocmai ca pe corzile unei harpe! Am ciulit urechea în tăcere cîteva clipe în şir, apoi mi-a răspuns că orice-aş spune, ştia el foarte bine cum stau lucrurile şi în privinţa vîntului, şi a firelor de telegraf, el, care-şi petrecea nu o dată noaptea toată în acest loc, în plină iarnă, singur, şi fără să închidă ochii. Şi îşi mai îngădui să-mi spună că nu-şi terminase povestirea. I-am cerut iertare că l-am întrerupt; mi-a pus atunci mîna pe braţ şi a adăugat în şoaptă:
— N-au trecut şase ore de la apariţia persoanei, cînd a avut loc un accident memorabil pe linia ferată, şi după nici patru ceasuri s-au scos din tunel sumedenie de răniţi şi morţi; au trebuit să treacă prin chiar acel loc unde zărisem persoana. Am simţit un fior neplăcut din creştet pînă în tălpi, dar, pe cît am putut de repede, mi-am revenit.
— Nu se poate nega, i-am spus atunci, o remarcabilă coincidenţă, demnă de atenţia noastră şi în stare să te impresioneze într-adevăr. Dar nu se poate tăgădui că asemenea coincidenţe, tot atît de remarcabile, se produc în mod curent, şi trebuie să ni le amintim atunci cînd cercetăm un caz de acest fel. Fireşte, sînt gata să recunosc, am adăugat, crezînd că-i pot preveni obiecţia, că oamenii cei mai cu picioarele pe pămînt nu ţin seama de aceste coincidenţe în previziunile pe care le fac în viaţa de toate zilele. Din nou îşi ceru îngăduinţa să observe că nu-şi terminase povestirea. Din nou îi cerui iertare că mi-am îngăduit să-l întrerup.
— Aceste întîmplari, mi-a spus, punîndu-şi din nou mîna pe braţul meu şi aruncînd o privire îndărăt, cu ochii lui adînciţi in orbite, toate acestea s-au petrecut exact acum un an. După şase ori şapte luni îmi revenisem din emoţie şi surpriză, cînd, într-o dimineaţă, în zori,aflîndu-mă în faţa uşii acesteia, mi-am îndreptat privirea spre semnal şi am revăzut spectrul. A tăcut şi m-a privit fix.
— Şi striga?
— Nu. Tăcea.
— Mişca mîna?
— Nu. Se sprijinea de mînerul semnalului şi îşi ascundea faţa cu amîndouă mîinile. Aşa. Pentru a doua oară îi urmăream din ochi pantomima. Era o pantomimă funebră. Am văzut multe morminte împodobite cu statui cărora sculptorul le imprimase aceeaşi atitudine.
— Şi te-ai îndreptat spre el?
— Am intrat iar aici, m-am aşezat, în parte pentru a-mi recăpăta sîngele rece, în parte pentru că vedenia aceea mă făcuse să-mi pierd cunoştinţa. Cînd am ieşit, se făcuse ziuă şi spectruldispăruse.
— Şi nu s-a mai întîmplat nimic? Nici un eveniment n-a urmat? Mi-a atins braţul de două sau trei ori cu arătătorul, plecîndu-şi de fiecare dată capul cu un aer lugubru:
— În aceeaşi zi, un tren a ieşit din tunel; în clipa cînd trecea prin faţa mea, mi s-a părut că văd un mare număr de capete şi braţe adunate în uşa unui vagon; am observat că toţi călătorii agitau ceva în mînă. Mi-am dat seama de asta la timp, ca să apăs pe semnalul de oprire. Mecanicul a oprit aburul şi a pus frîna, dar trenul a mai înaintat încă vreo sută şi cincizeci de metri de aici. Am alergat după el şi, în timp ce alergam, auzeam ţipete şi strigăte înspăimîntătoare. O tînără foarte frumoasă murise subit in compartimentul ei; i-au coborît corpul aici şi l-au aşezat pe podea, între mine şi dumneata. Mi-am tras înapoi scaunul fără să vreau: am ridicat ochii de la colţul podelei pe care mi-l arăta ca să-l privesc în faţă.
— Totul e adevărat, domnule. Tot ce vă spun e adevărat. Vă povestesc toate întîmplările acestea întocmai cum s-au petrecut. N-am găsit nimic de răspuns, nimic potrivit; mi se uscase gîtul. Vîntul comenta povestirea, stîrnind în firele de telegraf geamăt lung de jale. El urmă:
— Şi-acum, domnule, ascultaţi-imă bine, şi veţi înţelege cît de tulburat mi-e sufletul. Spectrul s-a reîntors acum o săptămînă. De-atunci revine cînd şi cînd, la intervale neregulate.
— Lîngă semnalul roşu?
— Lîngă semaforul care dă semnalul roşu.
— Ce mişcări face? El reproduse cu mai multă nerăbdare şi intensitate, dacă se poate, decît prima oară gestul care părea să spună : “Pentru numele lui Dumnezeu, depărtează-te!"Apoi urmă:
— Nu-mi mai lasă nici un pic de răgaz, nici o clipă de linişte. Strigă, lungi clipe în şir, îngrozit! „Hei ! dumneata de colo! Atenţie,! Atenţie!" îmi face semne. îmi pune în funcţie soneria... Profitînd de ocazie, îl oprii imediat.
— A făcut-o să sune şi ieri seară, în timpul vizitei mele, cînd te-ai ridicat ca să te îndrepţi spre uşă?
— Da. De două ori.
— Ei bine ! i-am spus, vezi ce feste îţi joacă imaginaţia? Aveam ochii fixaţi asuprsoneriei şi urechea ciulită. Ori, pe cît de adevărat e că mă aflu în faţa dumitale, pe atît dadevărat e că de astă dată n-a sunat de două ori. Nu. Nici acum, nici altă dată, afară numai de clipa cînd e declanşată normal de gara care comunică astfel cu dumneata. Dădu din cap.
— Nu m-am înşelat încă niciodată, domnule, în privinţa asta. N-am confundat niciodată soneria spectrului cu cea a unui funcţionar. Soneria fantomei are o vibraţie, un timbru foarte specific, care nu se poate datora nici unei alte cauze; n-am putut să-mi dau seama dacă mişcarea se percepe şi cu ochiul liber. Nu mă surprinde că n-aţi auzit vibraţia. Dar eu, eu am auzit-o.
— Şi ai avut impresia că spectrul era acolo, cînd te-ai uitat afară ?
— Spectrul era acolo.
—De ambele daţi ? El repetă, energic:
— De ambele daţi.
— Vreţi să mergem împreună pînă la uşă, să vedem dacă e acolo în clipa asta? Îşi muşcă buza şi păru să ezite, dar se ridică. Am deschis poarta şi am făcut un pas afară, în timp ce el rămase în prag. Se vedea semnalul roşu de avertizare. Se vedea şi gura lugubră a tunelului. Se vedeau pereţii mari, stîncoşi şi jilavii ai şanţului. Se vedeau şi stelele pe cer.
— Îl vezi ? îl întrebai, cercetîndu-i atent faţa. Avea ochii puţin ieşiţi din orbite şi privirea crispată, dar fără îndoială nu atît de crispată pe cîtera a mea în clipa în care m-am întors neliniştit înspre partea aceea.
— Nu, a răspuns el; nu e acolo.
— De acord, am răspuns eu.
Am intrat iarăşi, am închis uşa şi ne-am aşezat. Mă întrebam cum pot trage foloase de pe urma avantajului pe care-l dobîndisem asupra lui, dacă era vreun avantaj, cînd el reluă conversaţia pe-un ton perfect firesc; nu avea aerul să mediteze asupra faptului că nu eram de acord asupra unei chestiuni de fapt, astfel că mă simţeam eu însumi într-o poziţie extrem de slabă.
— Acum, domnule, trebuie să fi înţeles într-adevăr că faptul care mă tulbură într-atîta e întrebarea : ce vrea spectrul cu mine? I-am mărturisit că nu eram sigur a-l fi înţeles pe deplin.
— Despre ce vrea să mă prevină? reluă el gînditor, cu ochii aţintiţi asupra focului şi neprivindu-mă decît din vreme în vreme. Care e primejdia? Unde e primejdia? O primejdie pluteşte undeva peste linia ferată. O nenorocire cumplită e gata să se producă. N-am dreptul să mă îndoiesc de astă dată, după cele două întîmplări precedente. Dar nu e oribil să fiu astfel urmărit? Ce să fac? Îşi scoase batista şi-şi şterse fruntea. Era înfrigurat. Avea febră.
— Dacă aş trimite un mesaj telegrafic de alarmă într-o parte sau în cealaltă, sau în ambele părţi, n-aş putea da şi motivul pentru care-o fac, urmă el, ştergîndu-şi mîinile cu batista. Mi-aş atrage neplăceri fără să aduc vreun serviciu. M-ar crede nebun. Iată cum s-ar petrece lucrurile: Primul mesaj : „Atenţie! Pericol!" Răspuns: „Pericol de ce? Şi unde?" Al doileamesaj: „Nu ştiu nimic, dar vă implor, fiţi atenţi!" Aş fi dat afară. Ce se poate face? Omul suferea atîta că-ţi era milă să-l vezi. Era chinul unui spirit conştiincios, pe care-l tortura nespus o răspundere de neînţeles pentru nişte vieţi omeneşti.
— Prima dată cînd l-am văzut sub semnalul de avertizare, urmă el aruncîndu-şi pletele negre pe spate şi trecîndu-şi inîinile pe frunte de mai multe ori, într-un acces de spaimă febrilă, de ce nu mi-a spus unde se va produce accidentul — dacă trebuia într-adevăr să se producă? De ce nu mi-a spus ce să fac ca să-l evit — dacă, dimpotrivă, se putea evita? De ce şi-a ascuns a doua oară faţa în loc să-mi spună: „Tînăra asta va muri, trebuie să rămînă acasă" ? Şi dacă, de ambele daţi, a apărut numai ca să-mi demonstreze că avertismentele lui erau întemeiate, şi să mă pregătească pentru a treia sa ivire, de ce nu m-a prevenit acum limpede ? Şi de ce m-a ales tocmai pe mine, Doamne, Dumnezeule? Pe mine care nu sînt decît un biet semnalizator rătăcit cu slujba în locul ăsta singuratic! De ce nu s-a adresat cuiva mai sus-pus, în care s-ar avea încredere şi care ar putea acţiona ?
VăzînduJ în ce stare e, am înţeles că, în interesul nefericitului însuşi, ca şi în interesul general, tot ce aveam mai bun de făcut pentru moment era să-l liniştesc. De aceea, lăsînd deoparte diferendul nostru în ce priveşte realitatea sau irealitatea halucinaţiilor sale, i-am arătat că oricine îşi face conştiincios datoria se află pe drumul cel bun şi că trebuie să se simtă împăcat cunoscîndu-şi limpede cel puţin îndatoririle, dacă nu-şi poate judeca cu aceeaşi limpezime vedeniile ce-l descumpănesc. Am avut mai mult succes în această nouă strădanie decît în încercările precedente de a-i dovedi că se află în greşeală. S-a liniştit; ocupaţiile lui profesionale îi cereau o atenţie tot mai susţinută pe măsură ce noaptea se scurgea; l-am părăsit către orele două noaptea. M-am oferit să rămîn cu el toată noaptea, dar nici n-a vrut săaudă de asta. De ce să nu mărturisesc că m-am uitat de mai multe ori la semnalul roşu urcînd pe potecă şi că nu-l găseam de fel pe gustul meu, ba că m-aş fi simţit foarte prost dacă patul meu is-ar fi aflat dedesubtul lui ? Nu-mi prea plăcea povestea cu accidentul, nici cea cu moartea fetei. De ce n-aş mărturisi-o? Dar ce mă preocupa cel mai mult era atitudinea pe care trebuia s-o iau, ca depozitar al confidenţelor sale. Desigur, omul era inteligent, vigilent, sîrguincios şi punctual; dar cît va fi astfel, ţinînd seama de starea lui actuală de spirit ? Deşi într-o funcţie subalternă, avea răspunderi mari. M-aş fi simţit oare personal dispus să-mi dau viaţa pe mîinile lui, în cazul în care securitatea mea ar fi depins de precizia cu care ar fi executat o anumită sarcină? Nu mă părăsea gîndul că ar fi fost o perfidie din parte-mi sa comunic superiorilor săi ceea ce îmi spusese, fără să-l înştiinţez mai întîi pe el şi fără a-i fi propus un soi de compromis; m-am hotărît în cele din urmă să mă arăt gata a-l însoţi la cel mai bun medic ce l-am fi putut găsi în regiune şi să-i cer părerea (pentru moment n-aş încredinţa taina sa nimănui). Orele de serviciu urmau să se schimbe, îmi spusese el în seara următoare; trebuia să părăsească lucrul cu o oră sau două după răsăritul soarelui şi să-l reia la căderea nopţii. Îl anunţasem că voi reveni în acel moment în seara următoare era un timp minunat afară şi am ieşit devreme ca să profit de el. Soarele nu dispăruse încă de tot în timp ce traversam un drum nepietruit, foarte apropiat de şanţul cel mare. Mi-am spus că aveam să-mi continui plimbarea timp de încă o jumătate de ceas; că-mi va trebui încă o jumătate de oră ca să mă întorc, ceea ce în total însemna un ceas, şi că va fi vremea atunci să cobor pînă la cabina semnalizatorului meu.
Înainte de a-mi continua drumul, am înaintat pe buza şanţului şi am aruncat automat o privire în fundul lui, aflîndu-mă în acelaşi loc ca în ziua în care dădusem cu ochii de el pentru prima dată. N-aş fi în stare să descriu freamătul ce mă cuprinse cînd dădui cu ochii, la intrarea în tunel, de-o arătare cu forme omeneşti, care avea mîna stingă în faţa ochilor şi care îşi mişca violent dreapta. Groaza de nespus care pusese stăpînire pe mine a fost de scurtă durată; într-o clipă mi-am şi dat seama că apariţia aceasta cu forme omeneşti era pur şi simplu un om şi că mai era un mic pîlc de oameni la cîţiva paşi de el; am avut impresia că repeta gestul pentru a mă arăta acestora din urmă. Semnalul roşu de avertizare nu se aprinsese încă. Dedesubt se ridicase un soi de mic cort, foarte scund, cu ajutorul cîtorva ţăruşi şi al unei sape; cortul nu părea maimare decît un pat şi îl vedeam pentru prima oară în acest loc. Cu presimţirea irezistibilă a unui accident, cu teama trezită pe loc şi amestecată cu remuşcarea de a fi pricina unei ireparabile nenorociri, fiindcă îl lăsasem singur pe cantonier la postul său, neglijînd să atrag atenţia că i-ar trebui supravegheate gesturile şi controlată munca, am coborît cît am putut de repede pe poteca în zigzag.
— Ce se întîmplă aici? i-am întrebat pe cei care se aflau în locul acela.
— Semnalizatorul a fost ucis azi-dimineaţă.
— Cel care lucra în cabina asta?
— Da, domnule.
— Cel pe care-l cunoşteam?
— Dacă l-aţi cunoscut, îl veţi putea recunoaşte, mi-a spus omul care a luat iniţiativa să-mi răspundă la întrebări, descoperindu-şi capul în semn de reculegere pentru a ridica un colţ al prelatei ce acoperea mortul. Nu s-a schimbat la faţă.
— O! Cum... cum s-a întîmplat asta? am întrebat, privind oamenii, pe rînd, în timp ce prelata îi cădea din nou pe obraz.
— A fost răsturnat de-o locomotivă, domnule. Îşi cunoştea meseria ca nimeni altul. Dar rămăsese prea aproape de şine. S-a întâmplat exact în zorii zilei. Tocmai stinsese semnalul şi era cu lampa în mînă. Cînd maşina a ieşit din tunel, omul era întors cu spatele la ea, şi a fost brusc aruncat înainte. Băieţandrul ăsta conducea locomotiva, şi tocmai ne arăta cum s-au petrecut lucrurile. Arată-i şi dumnealui, Tom, cum s-a întîmplat.
Omul căruia i se adresa era îmbrăcat simplu, într-o haină închisă; s-a postat din nou la intrarea tunelului şi a spus:
— Am trecut de ultima cotitură a tunelului, domnule, cînd l-am observat la celălalt capăt, ca printr-un binoclu. N-am avut vreme să micşorez viteza şi ştiam că e foarte prudent. Cum nu părea să dea atenţie şuierului, am oprit în momentul cînd am ajuns şi i-am strigat dinrăsputeri.
— Ce ai strigat?
— Am spus : „Hei! Dumneata de colo! Atenţie! Atenţie! Pentru numele lui Dumnezeu, depărtează-te !"
Am tresărit.
— Ah ! Am trecut un moment greu, domnule. N-am încetat să strig. Am dus mîna stîngă în faţa ochilor, să nu văd nimic, şi pînă la sfîrşit i-am tot făcut semne cu cealaltă mînă. Dar n-a slujit la nimic.
N-aş vrea să prelungesc povestirea, insistînd în special asupra uneia sau alteia din împrejurările ciudate pe care le conţine, dar în încheiere ţin să subliniez o coincidenţă: strigătele conductorului reproduceau nu numai cuvintele pe care mi le-a repetat nefericitul cantonier, spunîndu-mi că-l obsedează, dar şi fraza care mi-a părut (mie, nu lui, şi numai în gînd) că ar corespunde gestului pe care-l mimase în faţa mea.
Traducere Veronica Porumbacu
