Eu continuam să privesc la cerul de seară care se stingea încet, când cineva zise: “Pe cât se pare, te interesează mult ţara aceea de acolo, de sus.”
Privirea îmi căzu repede, ca doborâtă de-un glonţ. Şi recunoscui locul; eram lângă zidul scund al micului nostru cimitir şi în faţa mea, dincolo de zid, sta omul cu cazma şi zâmbea grav. “Eu mă întristez de ţara asta de aici”, întregi el şi arată spre pământul negru, umed, care ieşea ici şi colo la iveală de sub vraful frunzelor veştede ce se-atingeau foşnind, fără să bag de seamă c-ar fi început să bată vânt. Cuprins de-o groază puternică zisei fără veste:
” De ce faci asta?” Groparul zâmbea întruna: “Ca să câştig o pâine – şi apoi. Mă rog dumitale, nu fac cei mai mulţi oameni acelaşi lucru? Ei îngroapă pe Dumnezeu acolo, cum îi îngrop eu aici pe oameni”. El arătă spre cer şi mă lămuri: “Da, şi el e un mormânt uriaş peste care vara cresc sălbatice flori de nu-mă-uita...”
Eu îl întrerupsei: “A fost o vreme când oamenii îl îngropau pe Dumnezeu în cer, e adevărat...” “Şi azi e altfel?”, întrebă el ciudat de trist. Eu urmai: “Odinioară fiecare azvârlea un pumn de cer peste dânsul, ştiu. Dar atunci el nu mai era acolo, ori poate...” Şovăii.
“Ştii dumneata”, începui apoi din nou, “ în vremurile vechi oamenii se rugau aşa”. Îmi desfăcui larg braţele şi, fără să vreau, îmi simţii pieptul umflându-se. “Odinioară Dumnezeu se arunca în toate aceste prăpăstii pline de smerenie şi de taină, şi numai cu greu se întorcea iarăşi în cerurile sale pe care le lăsa, pe nesimţite, tot mai aproape de pământ. Dar se ivi o nouă credinţă. Cum aceasta nu putea lămuri pe om de ce se deosebeşte Dumnezeul cel nou de cel vechi(îndată ce acesta începu să fie cinstit, oamenii recunoscuseră într-ânsul pe cel vechi), propovăduitorul poruncii celei noi schimbă felul rugăciunii. El predică împreunarea mâinilor şi hotărâ: “ Iată, Dumnezeul nostru voieşte să ne rugăm în acest chip, deci e altul decât acela pe care, până acum, credeaţi că-l cuprindeaţi în braţele voastre”. Oamenii se supuseră şi gestul braţelor deschise deveni un gest dispreţuit şi cumplit, iar mai târziu fu ţintuit pe cruce ca să se arate tuturor că e un simbol al restriştii şi al morţii. Când Dumnezeu îşi coborâ privirea spre pământ, se înspăimântă. Alături de multele mâini împreunate, se clădiseră multe biserici gotice şi, cum mâinile şi acoperişurile se ridicau spre dânsul deopotrivă de drepte şi de ascuţite, păreau nişte arme potrivnice. Dumnezeu recunoaşte însă un alt fel de vitejie. El se întoarse iarăşi în cerurile sale şi când văzu că turnurile şi noile rugăciuni creşteau către dânsul, trecu de cealaltă parte, dincolo de cerurile sale şi scăpă astfel de urmărire. El însuşi fu uimit găsind că, dincolo de strălucitorul său lăcaş, începea un întuneric care-l primi tăcând, şi înainta cu un simţământ ciudat în acel crepuscul ce-i amintea de inimile oamenilor. Atunci îi veni în minte întâia oară că oamenii au capete luminate, dar inimile pline de un întuneric asemenea acestuia, şi-un dor îl cuprinse să locuiască în inimile oamenilor şi să nu mai treacă prin trezvia rece, clară a gândurilor lor. Şi Dumnezeu şi-a continuat drumul. Tot mai gros se face întunericul în jurul său şi noaptea, prin care străbate, are ceva din mireasma caldă a brazdelor roditoare. Şi nu mult după aceea, rădăcinile se întind către dânsul cu vechiul gest frumos al rugăciunii largi. Nimic nu e mai înţelept decât cercul. Dumnezeu, care a fugit de noi în ceruri, ne va veni iarăşi pe pământ. Şi, cine ştie, poate tocmai dumneata îi vei săpa cândva poarta de ieşire...” Omul cu cazmaua zise: “Dar ăsta-i un basm”. “În graiul nostru”, răspunsei eu încet, “totul se face basm, căci în el niciodată nu pot să încapă cu totul asemenea lucruri”. Omul privi un răstimp în gol. Apoi cu mişcări zvâcnite îşi îmbrăcă haina şi întrebă:” N-am putea merge împreună?” Eu îl aprobai: “Merg acasă. Vom avea acelaşi drum. Dar nu stai aici cu casa?”. El ieşi pe portiţa cu zăbrele, o împinse domol pe ţâţânele-i plângătoare şi răspunse: “Nu.”
După câţiva paşi, deveni prietenos: ”Ai avut toată dreptatea adineauri. E ciudat că nu se găseşte nimeni care să poată face un lucru ca acesta. Mai demult nici mie nu mi-a trecut prin minte. Dar acum, că sunt mai bătrân, îmi vin uneori gânduri, ciudate gânduri, ca acela cu cerul şi altele încă. Moartea. Ce ştim noi despre ea? Se pare că mult şi poate nimic. Adeseori, când lucrez, stau în jurul meu copii(ai cui, nu ştiu). Şi mie îmi vin prin minte tocmai lucruri de-acestea. Atunci sap ca o vită, ca toată puterea mea s-o alung din cap şi s-o cheltuiesc în braţe. Groapa se face mult mai adâncă decât scrie la carte şi un munte de pământ se ridică alături. Copiii însă fug văzând mişcările mele furioase. Ei cred că sunt cumva mânios”. El se răzgândi: “Şi e într-adevăr un fel de mânie. Te tâmpeşte, crezi că asemenea gânduri le-ai răzbit şi deodată...Nu, nimic n-ajută, moartea e ceva de neânţeles, groaznic”.
Drumul era lung şi noi treceam pe sub pomi desfrunziţi, iar în stânga noastră pădurea începea ca o noapte gata în orice clipă să ne cuprindă pe noi. “Vreau să-ţi spun o poveste scurtă” încercai eu, “o poveste care va ţine cât mai avem noi de mers”. Omul încuviinţă şi-şi aprinse pipa. Eu povestii:
“Erau doi oameni, un bărbat şi o femeie, şi se iubeau unul pe altul. A iubi înseamnă să nu aştepţi nimic de nicăieri, să uiţi totul şi să vrei ca tot ce ai avut şi vei mai avea să primeşti de la unul şi acelaşi om. Aşa îşi doreau cei doi oameni unul altuia. Dar în vremelnicie, în viaţa cea de toate zilele, sub stăpânirea a tot ce vine şi se duce, adesea fără să prinzi de veste, o astfel de iubire nu se poate întrupa; faptele se îngrămădesc din toate părţile şi întâmplarea le deschide toate uşile. De aceea hotărâră cei doi oameni să se smulgă de sub stăpânirea vremii în singurătate, departe de bătaia ornicului şi de freamătul oraşului. Şi acolo, într-o grădină, îşi făcură o casă. Şi casa avea două uşi, una în partea dreaptă, cealaltă în partea stângă. Şi uşa din dreapta era uşa bărbatului şi toate ale lui trebuiau să intre în casă prin ea. Cea din stânga însă era uşa femeii: şi pe sub arcurile ei trebuia să intre tot ce se ţinea de fiinţa femeii... Şi aşa se şi întâmpla. Cine se deştepta mai întâi dimineaţa, cobora şi îşi deschidea uşa sa. Şi multe intrau până târziu în noapte, deşi casa nu era la marginea drumului. Acelora care ştiu să primească, le vin priveliştile în casă şi lumina, şi vântul cu mireasmă pe umeri şi multe altele încă. Dar şi trecuturile, chipurile amintirilor, destinele intrau pe amândouă uşile şi toate se împărtăşeau din aceiaşi ospeţie simplă, că se simţeau de când lumea în casa singuratică. Aşa dură lungă vreme şi cei doi oameni erau negrăit de fericiţi. Uşa stângă se deschidea mai des, dar prin cea dreaptă intrau oaspeţi mai feluriţi. Tot înaintea acesteia aştepta într-o dimineaţă – moartea. Grabnic închise omul uşa, când prinse de veste şi ferecată o ţinu cât fu ziua de mare. După câtăva vreme apăru moartea la intrarea din stânga. Tremurând trânti femeia uşa şi trase zăvorul greu peste ea. Despre această întâmplare însă nu-şi vorbiră unul altuia, dar uşile le deschiseră mai rar şi căutară să se mulţumească cu ce era în casă. Acum trăiau, fireşte, mai sărăcăcios decât înainte. Agoniselile lor abia de le ajungeau şi începură să se ivească grijile. Amândoi prinseră să doarmă rău şi într-o noapte lungă şi albă auziră fără veste un zgomot ciudat, pocnind înăbuşit. Era de după zidul casei, la egală depărtare de amândouă uşile şi suna de parcă ar fi început cineva să scoată pietrele şi să facă o nouă uşă în zid. Totuşi, cei doi oameni se prefăcură în groaza lor ca şi cum nimic deosebit n-ar fi auzit. Începură să vorbească, râdeau neobişnuit de tare şi când obosiră, scormoneala în zid amuţise. De-atunci amândouă uşile au rămas închise. Cei doi oameni trăiesc ca prizonieri. Amândoi s-au şubrezit şi au închipuiri ciudate. Zgomotul se repetă din vreme în vreme. Atunci râd cu buzele pe când inimile lor aproape pier de groază. Şi amândoi ştiu că săpătura s-aude tot mai lămurit şi trebuie să vorbească tot mai tare şi să râdă cu glasurile din ce în ce mai stinse”.
Tăcui. “Da, da”, zise omul de lângă mine, “aşa e, asta e o poveste adevărată.”
“Am citit-o într-o carte veche”, adăugai eu, “şi acolo am văzut ceva foarte ciudat. Sub rândul în care se povesteşte cum a venit moartea la uşa femeii, era făcută o steluţă cu cerneală verde, de o coloratură veştejită. Răsărea dintre cuvinte ca dintre nori şi o clipă mi-a trecut prin gând că, dacă rândurile s-ar împrăştia, ai putea descoperi că îndărătul lor stau numai stele, aşa cum se-ntâmplă uneori când cerul de primăvară se limpezeşte seara târziu. Apoi am uitat de acest amănunt fără însemnătate, până când, în dosul copertei cărţii, regăsii aceeaşi steluţă pe luciul neted al hârtiei ca răsfrântă într-un lac şi îndată după ea începeau rânduri mărunţele ce se pierdeau ca nişte unde pe suprafaţă ca de oglindă spălăcită. Scrisul se ştersese de vreme pe alocuri, dar am izbutit totuşi să-l descifrez aproape în întregime. Cuprindea cam acestea: “ Am citit de atâtea ori această poveste, aproape în fiecare zi, încât adesea mi se pare că eu singur am scris-o din amintire. Dar la mine povestea se desfăşoară mai departe aşa cum o scriu aici. Femeia nu văzuse moartea niciodată şi fără nicio bănuială o lăsă să intre în casă. Moartea însă grăi ceva cam repede şi ca unul care se simte vinovat: ”Dă asta bărbatului tău”. Şi pe când femeia o privea întrebător, ea grăbită adăugă: ” E sămânţă, foarte bună sămânţă." Apoi se depărtă, fără să se uite înapoi. Femeia deschise săculeţul pe care i-l pusese în mână; găsi într-adevăr înlăuntru un fel de sămânţă, nişte grăunţe tari şi urâte. Şi femeia se gândi: Sămânţa e ceva nedeplin, ceva ce are să fie. Nu poţi şti ce-o să iasă din ea. Dar n-am să dau bărbatului aceste boabe urâte, că nu prea au înfăţişarea să le dai în dar. Am să le pun mai bine în răzoarele grădinii şi am s-aştept ce va să crească din ele. Apoi îl voi duce în faţa lor şi-i voi spune cum am dobândit astfel de plante. Şi aşa făcu şi femeia. Şi ei trăiră mai departe aceiaşi viaţă. Bărbatul, căruia nu-i ieşea din minte că moartea a stat în faţa uşii lui, era la început cam neliniştit, dar văzând că femeia e tot aşa de primitoare şi fără grijă ca întotdeauna, în curând redeschise şi el larg aripile uşii lui şi multă viaţă şi lumină intrau în casă. În primăvara următoare, sta în mijlocul stratului, printre stânjeneii zvelţi, o tufă mică. Avea foi înguste şi întunecate, ceva cam ascuţite, asemenea celor de laur, şi un luciu straniu sticlea pe întunecimea lor. Bărbatul îşi punea îm gând în fiecare zi să întrebe de unde a răsărit planta aceea. Dar în fiecare zi pregeta. Femeia, dintr-un simţământ asemănător, amâna din zi în zi lămurirea. Dar întrebarea înăbuşită pe deoparte, răspunsul neândrăznit pe de altă parte, îi duceau adesea pe amândoi la tufa aceea care, prin verdele ei întunecat, se deosebea de întreaga grădină. Când sosi primăvara următoare, ei îngrijiră tufa ca pe toate celelalte plante şi se mâhniră când ea se ridica din mijlocul florilor învolte, neschimbată şi mută ca anul trecut, nesimţitoare faţă de lumina soarelui. Atunci, fără să se dea pe faţă unul altuia, se hotărâră ca în anul al treilea să-şi dăruiască toate puterile numai acestei tufe şi, când se ivi primăvara, îndepliniră, tăcuţi şi mână în mână ceea ce fiecare îşi pusese în gând. Împrejur grădina se însălbătici şi stânjeneii crescură mai firavi ca altădată. Dar odată când, după o noapte grea, înnorată, ieşiră dimineaţa în grădina calmă, scânteietoare, aflară în sfârşit: din frunzele negre şi ascuţite ale straniei tufe se ridicase, neatinsă, o palidă floare albastră, pentru al cărei boboc teaca devenise neâncăpătoare. Şi rămaseră în faţa ei, strânşi şi tăcuţi, şi acum, de abia, nu mai ştiau ce să spună. Căci gândeau: iată, Moartea înfloreşte şi amândoi se aplecară să soarbă mireasma fragedei flori. Din dimineaţa aceea însă totul s-a schimbat pe lume.
“Aşa sta scris pe coperta cărţii celei vechi”, sfârşii eu.
“Şi cine a scris asta?” stărui omul.
“După scris, o femeie”, răspunsei eu. “Dar de ce să mai cercetăm? Slovele erau aproape şterse şi de modă veche. E mult pesemne de când a murit.”
Omul era năpădit de gânduri. În cele din urmă mărturisi: “O simplă poveste şi totuşi atât de mişcătoare.” “Asta se-ntâmplă când asculţi rar poveşti”, căutai eu să-i îmblânzesc impresia. “Crezi?” El îmi întinse mâna şi i-o ţinui strâns. “Dar eu aş fi tare bucuros s-o spun şi altora. Se poate?” Încuviinţai. Un gând îi licări fără veste: ”Dar eu n-am pe nimeni. Cui aş putea-o spune?”
“Asta e uşor, copiilor care vin la dumneata să privească din când în când. Cui altcuiva?”
Şi într-adevăr, copiii au auzit cele trei poveşti din urmă. Bineânţeles, pe aceea repetată de norii serii au auzit-o, dacă sunt bine informat, numai în parte. Copiii sunt mici şi deci mult mai departe de norii serii decât noi. Dar asta prinde bine pentru povestea noastră. Cu toată cuvântarea lungă şi bine alcătuită a lui Hans, ei ar înţelege că lucrurile se petrec între copii şi povestirea mea ar critica-o ca nişte specialişti în materie. Dar e mai bine să nu afle cu câtă anevoinţă şi cât de stângaci mânuim noi lucrurile care, pentru ei, se-ntâmplă atât de firesc şi simplu.
Privirea îmi căzu repede, ca doborâtă de-un glonţ. Şi recunoscui locul; eram lângă zidul scund al micului nostru cimitir şi în faţa mea, dincolo de zid, sta omul cu cazma şi zâmbea grav. “Eu mă întristez de ţara asta de aici”, întregi el şi arată spre pământul negru, umed, care ieşea ici şi colo la iveală de sub vraful frunzelor veştede ce se-atingeau foşnind, fără să bag de seamă c-ar fi început să bată vânt. Cuprins de-o groază puternică zisei fără veste:
” De ce faci asta?” Groparul zâmbea întruna: “Ca să câştig o pâine – şi apoi. Mă rog dumitale, nu fac cei mai mulţi oameni acelaşi lucru? Ei îngroapă pe Dumnezeu acolo, cum îi îngrop eu aici pe oameni”. El arătă spre cer şi mă lămuri: “Da, şi el e un mormânt uriaş peste care vara cresc sălbatice flori de nu-mă-uita...”
Eu îl întrerupsei: “A fost o vreme când oamenii îl îngropau pe Dumnezeu în cer, e adevărat...” “Şi azi e altfel?”, întrebă el ciudat de trist. Eu urmai: “Odinioară fiecare azvârlea un pumn de cer peste dânsul, ştiu. Dar atunci el nu mai era acolo, ori poate...” Şovăii.
“Ştii dumneata”, începui apoi din nou, “ în vremurile vechi oamenii se rugau aşa”. Îmi desfăcui larg braţele şi, fără să vreau, îmi simţii pieptul umflându-se. “Odinioară Dumnezeu se arunca în toate aceste prăpăstii pline de smerenie şi de taină, şi numai cu greu se întorcea iarăşi în cerurile sale pe care le lăsa, pe nesimţite, tot mai aproape de pământ. Dar se ivi o nouă credinţă. Cum aceasta nu putea lămuri pe om de ce se deosebeşte Dumnezeul cel nou de cel vechi(îndată ce acesta începu să fie cinstit, oamenii recunoscuseră într-ânsul pe cel vechi), propovăduitorul poruncii celei noi schimbă felul rugăciunii. El predică împreunarea mâinilor şi hotărâ: “ Iată, Dumnezeul nostru voieşte să ne rugăm în acest chip, deci e altul decât acela pe care, până acum, credeaţi că-l cuprindeaţi în braţele voastre”. Oamenii se supuseră şi gestul braţelor deschise deveni un gest dispreţuit şi cumplit, iar mai târziu fu ţintuit pe cruce ca să se arate tuturor că e un simbol al restriştii şi al morţii. Când Dumnezeu îşi coborâ privirea spre pământ, se înspăimântă. Alături de multele mâini împreunate, se clădiseră multe biserici gotice şi, cum mâinile şi acoperişurile se ridicau spre dânsul deopotrivă de drepte şi de ascuţite, păreau nişte arme potrivnice. Dumnezeu recunoaşte însă un alt fel de vitejie. El se întoarse iarăşi în cerurile sale şi când văzu că turnurile şi noile rugăciuni creşteau către dânsul, trecu de cealaltă parte, dincolo de cerurile sale şi scăpă astfel de urmărire. El însuşi fu uimit găsind că, dincolo de strălucitorul său lăcaş, începea un întuneric care-l primi tăcând, şi înainta cu un simţământ ciudat în acel crepuscul ce-i amintea de inimile oamenilor. Atunci îi veni în minte întâia oară că oamenii au capete luminate, dar inimile pline de un întuneric asemenea acestuia, şi-un dor îl cuprinse să locuiască în inimile oamenilor şi să nu mai treacă prin trezvia rece, clară a gândurilor lor. Şi Dumnezeu şi-a continuat drumul. Tot mai gros se face întunericul în jurul său şi noaptea, prin care străbate, are ceva din mireasma caldă a brazdelor roditoare. Şi nu mult după aceea, rădăcinile se întind către dânsul cu vechiul gest frumos al rugăciunii largi. Nimic nu e mai înţelept decât cercul. Dumnezeu, care a fugit de noi în ceruri, ne va veni iarăşi pe pământ. Şi, cine ştie, poate tocmai dumneata îi vei săpa cândva poarta de ieşire...” Omul cu cazmaua zise: “Dar ăsta-i un basm”. “În graiul nostru”, răspunsei eu încet, “totul se face basm, căci în el niciodată nu pot să încapă cu totul asemenea lucruri”. Omul privi un răstimp în gol. Apoi cu mişcări zvâcnite îşi îmbrăcă haina şi întrebă:” N-am putea merge împreună?” Eu îl aprobai: “Merg acasă. Vom avea acelaşi drum. Dar nu stai aici cu casa?”. El ieşi pe portiţa cu zăbrele, o împinse domol pe ţâţânele-i plângătoare şi răspunse: “Nu.”
După câţiva paşi, deveni prietenos: ”Ai avut toată dreptatea adineauri. E ciudat că nu se găseşte nimeni care să poată face un lucru ca acesta. Mai demult nici mie nu mi-a trecut prin minte. Dar acum, că sunt mai bătrân, îmi vin uneori gânduri, ciudate gânduri, ca acela cu cerul şi altele încă. Moartea. Ce ştim noi despre ea? Se pare că mult şi poate nimic. Adeseori, când lucrez, stau în jurul meu copii(ai cui, nu ştiu). Şi mie îmi vin prin minte tocmai lucruri de-acestea. Atunci sap ca o vită, ca toată puterea mea s-o alung din cap şi s-o cheltuiesc în braţe. Groapa se face mult mai adâncă decât scrie la carte şi un munte de pământ se ridică alături. Copiii însă fug văzând mişcările mele furioase. Ei cred că sunt cumva mânios”. El se răzgândi: “Şi e într-adevăr un fel de mânie. Te tâmpeşte, crezi că asemenea gânduri le-ai răzbit şi deodată...Nu, nimic n-ajută, moartea e ceva de neânţeles, groaznic”.
Drumul era lung şi noi treceam pe sub pomi desfrunziţi, iar în stânga noastră pădurea începea ca o noapte gata în orice clipă să ne cuprindă pe noi. “Vreau să-ţi spun o poveste scurtă” încercai eu, “o poveste care va ţine cât mai avem noi de mers”. Omul încuviinţă şi-şi aprinse pipa. Eu povestii:
“Erau doi oameni, un bărbat şi o femeie, şi se iubeau unul pe altul. A iubi înseamnă să nu aştepţi nimic de nicăieri, să uiţi totul şi să vrei ca tot ce ai avut şi vei mai avea să primeşti de la unul şi acelaşi om. Aşa îşi doreau cei doi oameni unul altuia. Dar în vremelnicie, în viaţa cea de toate zilele, sub stăpânirea a tot ce vine şi se duce, adesea fără să prinzi de veste, o astfel de iubire nu se poate întrupa; faptele se îngrămădesc din toate părţile şi întâmplarea le deschide toate uşile. De aceea hotărâră cei doi oameni să se smulgă de sub stăpânirea vremii în singurătate, departe de bătaia ornicului şi de freamătul oraşului. Şi acolo, într-o grădină, îşi făcură o casă. Şi casa avea două uşi, una în partea dreaptă, cealaltă în partea stângă. Şi uşa din dreapta era uşa bărbatului şi toate ale lui trebuiau să intre în casă prin ea. Cea din stânga însă era uşa femeii: şi pe sub arcurile ei trebuia să intre tot ce se ţinea de fiinţa femeii... Şi aşa se şi întâmpla. Cine se deştepta mai întâi dimineaţa, cobora şi îşi deschidea uşa sa. Şi multe intrau până târziu în noapte, deşi casa nu era la marginea drumului. Acelora care ştiu să primească, le vin priveliştile în casă şi lumina, şi vântul cu mireasmă pe umeri şi multe altele încă. Dar şi trecuturile, chipurile amintirilor, destinele intrau pe amândouă uşile şi toate se împărtăşeau din aceiaşi ospeţie simplă, că se simţeau de când lumea în casa singuratică. Aşa dură lungă vreme şi cei doi oameni erau negrăit de fericiţi. Uşa stângă se deschidea mai des, dar prin cea dreaptă intrau oaspeţi mai feluriţi. Tot înaintea acesteia aştepta într-o dimineaţă – moartea. Grabnic închise omul uşa, când prinse de veste şi ferecată o ţinu cât fu ziua de mare. După câtăva vreme apăru moartea la intrarea din stânga. Tremurând trânti femeia uşa şi trase zăvorul greu peste ea. Despre această întâmplare însă nu-şi vorbiră unul altuia, dar uşile le deschiseră mai rar şi căutară să se mulţumească cu ce era în casă. Acum trăiau, fireşte, mai sărăcăcios decât înainte. Agoniselile lor abia de le ajungeau şi începură să se ivească grijile. Amândoi prinseră să doarmă rău şi într-o noapte lungă şi albă auziră fără veste un zgomot ciudat, pocnind înăbuşit. Era de după zidul casei, la egală depărtare de amândouă uşile şi suna de parcă ar fi început cineva să scoată pietrele şi să facă o nouă uşă în zid. Totuşi, cei doi oameni se prefăcură în groaza lor ca şi cum nimic deosebit n-ar fi auzit. Începură să vorbească, râdeau neobişnuit de tare şi când obosiră, scormoneala în zid amuţise. De-atunci amândouă uşile au rămas închise. Cei doi oameni trăiesc ca prizonieri. Amândoi s-au şubrezit şi au închipuiri ciudate. Zgomotul se repetă din vreme în vreme. Atunci râd cu buzele pe când inimile lor aproape pier de groază. Şi amândoi ştiu că săpătura s-aude tot mai lămurit şi trebuie să vorbească tot mai tare şi să râdă cu glasurile din ce în ce mai stinse”.
Tăcui. “Da, da”, zise omul de lângă mine, “aşa e, asta e o poveste adevărată.”
“Am citit-o într-o carte veche”, adăugai eu, “şi acolo am văzut ceva foarte ciudat. Sub rândul în care se povesteşte cum a venit moartea la uşa femeii, era făcută o steluţă cu cerneală verde, de o coloratură veştejită. Răsărea dintre cuvinte ca dintre nori şi o clipă mi-a trecut prin gând că, dacă rândurile s-ar împrăştia, ai putea descoperi că îndărătul lor stau numai stele, aşa cum se-ntâmplă uneori când cerul de primăvară se limpezeşte seara târziu. Apoi am uitat de acest amănunt fără însemnătate, până când, în dosul copertei cărţii, regăsii aceeaşi steluţă pe luciul neted al hârtiei ca răsfrântă într-un lac şi îndată după ea începeau rânduri mărunţele ce se pierdeau ca nişte unde pe suprafaţă ca de oglindă spălăcită. Scrisul se ştersese de vreme pe alocuri, dar am izbutit totuşi să-l descifrez aproape în întregime. Cuprindea cam acestea: “ Am citit de atâtea ori această poveste, aproape în fiecare zi, încât adesea mi se pare că eu singur am scris-o din amintire. Dar la mine povestea se desfăşoară mai departe aşa cum o scriu aici. Femeia nu văzuse moartea niciodată şi fără nicio bănuială o lăsă să intre în casă. Moartea însă grăi ceva cam repede şi ca unul care se simte vinovat: ”Dă asta bărbatului tău”. Şi pe când femeia o privea întrebător, ea grăbită adăugă: ” E sămânţă, foarte bună sămânţă." Apoi se depărtă, fără să se uite înapoi. Femeia deschise săculeţul pe care i-l pusese în mână; găsi într-adevăr înlăuntru un fel de sămânţă, nişte grăunţe tari şi urâte. Şi femeia se gândi: Sămânţa e ceva nedeplin, ceva ce are să fie. Nu poţi şti ce-o să iasă din ea. Dar n-am să dau bărbatului aceste boabe urâte, că nu prea au înfăţişarea să le dai în dar. Am să le pun mai bine în răzoarele grădinii şi am s-aştept ce va să crească din ele. Apoi îl voi duce în faţa lor şi-i voi spune cum am dobândit astfel de plante. Şi aşa făcu şi femeia. Şi ei trăiră mai departe aceiaşi viaţă. Bărbatul, căruia nu-i ieşea din minte că moartea a stat în faţa uşii lui, era la început cam neliniştit, dar văzând că femeia e tot aşa de primitoare şi fără grijă ca întotdeauna, în curând redeschise şi el larg aripile uşii lui şi multă viaţă şi lumină intrau în casă. În primăvara următoare, sta în mijlocul stratului, printre stânjeneii zvelţi, o tufă mică. Avea foi înguste şi întunecate, ceva cam ascuţite, asemenea celor de laur, şi un luciu straniu sticlea pe întunecimea lor. Bărbatul îşi punea îm gând în fiecare zi să întrebe de unde a răsărit planta aceea. Dar în fiecare zi pregeta. Femeia, dintr-un simţământ asemănător, amâna din zi în zi lămurirea. Dar întrebarea înăbuşită pe deoparte, răspunsul neândrăznit pe de altă parte, îi duceau adesea pe amândoi la tufa aceea care, prin verdele ei întunecat, se deosebea de întreaga grădină. Când sosi primăvara următoare, ei îngrijiră tufa ca pe toate celelalte plante şi se mâhniră când ea se ridica din mijlocul florilor învolte, neschimbată şi mută ca anul trecut, nesimţitoare faţă de lumina soarelui. Atunci, fără să se dea pe faţă unul altuia, se hotărâră ca în anul al treilea să-şi dăruiască toate puterile numai acestei tufe şi, când se ivi primăvara, îndepliniră, tăcuţi şi mână în mână ceea ce fiecare îşi pusese în gând. Împrejur grădina se însălbătici şi stânjeneii crescură mai firavi ca altădată. Dar odată când, după o noapte grea, înnorată, ieşiră dimineaţa în grădina calmă, scânteietoare, aflară în sfârşit: din frunzele negre şi ascuţite ale straniei tufe se ridicase, neatinsă, o palidă floare albastră, pentru al cărei boboc teaca devenise neâncăpătoare. Şi rămaseră în faţa ei, strânşi şi tăcuţi, şi acum, de abia, nu mai ştiau ce să spună. Căci gândeau: iată, Moartea înfloreşte şi amândoi se aplecară să soarbă mireasma fragedei flori. Din dimineaţa aceea însă totul s-a schimbat pe lume.
“Aşa sta scris pe coperta cărţii celei vechi”, sfârşii eu.
“Şi cine a scris asta?” stărui omul.
“După scris, o femeie”, răspunsei eu. “Dar de ce să mai cercetăm? Slovele erau aproape şterse şi de modă veche. E mult pesemne de când a murit.”
Omul era năpădit de gânduri. În cele din urmă mărturisi: “O simplă poveste şi totuşi atât de mişcătoare.” “Asta se-ntâmplă când asculţi rar poveşti”, căutai eu să-i îmblânzesc impresia. “Crezi?” El îmi întinse mâna şi i-o ţinui strâns. “Dar eu aş fi tare bucuros s-o spun şi altora. Se poate?” Încuviinţai. Un gând îi licări fără veste: ”Dar eu n-am pe nimeni. Cui aş putea-o spune?”
“Asta e uşor, copiilor care vin la dumneata să privească din când în când. Cui altcuiva?”
Şi într-adevăr, copiii au auzit cele trei poveşti din urmă. Bineânţeles, pe aceea repetată de norii serii au auzit-o, dacă sunt bine informat, numai în parte. Copiii sunt mici şi deci mult mai departe de norii serii decât noi. Dar asta prinde bine pentru povestea noastră. Cu toată cuvântarea lungă şi bine alcătuită a lui Hans, ei ar înţelege că lucrurile se petrec între copii şi povestirea mea ar critica-o ca nişte specialişti în materie. Dar e mai bine să nu afle cu câtă anevoinţă şi cât de stângaci mânuim noi lucrurile care, pentru ei, se-ntâmplă atât de firesc şi simplu.
