Aş vrea cuiva să-i cânt-încânt,
cuiva să-i fiu lumină lângă somn.
Aş vrea lin să te legăn şi să-ţi cânt,
să te petrec din somnu-ţi şi în somn.
Aş vrea în casă singurul să fiu
răcoarea nopţii s-o îndure.
Şi-aş vrea s-ascult năuntru şi-n afară
în tine,-n lumea largă, în pădure.
Se cheamă ornicele lung bătând
şi timpul îl străvezi până la fund.
După-un străin, pe drumuri încă stând,
străin la fel, un câine latră-afund.
În urmă,-adânc, tăcere. Mi-am aplecat
grei ochii peste tine, surâzând.
Ei te curpind domol şi fulgerat se-abat
vreun lucru de tresare în beznă când şi când.
* *
Casa din marginea acestui sat mărunt
e tot aşa de singură ca ultima din lume.
Drumul, care-n acest cătun doar drum e,
se duce mai departe, încet, în noapte-afund.
Satul mărunt e doar o trecere legând
neştiutor, stingher, lungi două depărtări,
de-a lungul unor case un drum în loc de-o punte.
Şi cei ce pleacă din cătun se duc în zări de zări,
şi mulţi pier poate astfel, drum după drum bătând.
