În loc de prefaţă
În groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la închisori.
Odată cineva "m-a recunoscut". Şi atunci o femeie cu buzele vinete, şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă):
- Puteţi descrie toate acestea?
Răspunsul meu:
- Pot.
Şi atunci ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese cândva faţa acelei femei.
1 aprilie 1957, Leningrad
Nu, nu cer străin mi-a fost tutorul
Şi nu zbor străin m-a scos din foc:
Eu am fost atunci cu-ntreg poporul,
Unde-a fost şi el în nenoroc.
ÎNCHINARE
Munţi se năruiesc de-aşa durere,
Fluvii grave cursul şi-l opresc,
Dar sunt ferme porţile tăcerii,
"Gropi de lup" - în dosul lor - puzderii,
Şi-un alean neviu, nepământesc.
Pentru unii - însorit zenitul,
Pentru alţii - briză la fereşti,
Pentru noi - nimic. Doar ruginitul
Scârţâit de chei şi bocănitul
Trufaşelor cizme soldăţeşti.
Ne sculam ca pentru liturghie,
Traversam oraşul câinoşit,
Ne-adunam stafie cu stafie
Să sorbim pe Neva cea pustie
Al speranţei cântec răguşit.
I s-a spus sentinţa. Se mai ţine.
Şi deodată urlă tremurând,
Cum i-ar smulge inima un câine,
Cum ar biciui-o un oricine.
Dar se duce... Singură... Căzând...
Unde-mi sunt azi soaţele cu care
Am trăit doi ani de iad tocmit?
Unde zac? Prin ce Siberii oare?
Discul lunii cum li se năzare?
Lor acest adio îl trimit...
Martie, 1940
INTRODUCERE
Când a fost? Când zâmbea numai iadul
Spre-ale morţii cumplite splendori,
Cînd netrebnic zăcea Leningradul
Lângă multele lui închisori,
Şi-osândiţii umpluseră firea
De nagaică mânaţi şi ocări
Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea
Ca un bocet sirenele-n gări.
Ne gonea steaua morţii prin hrube
Şi sărmana Rusie gemea
Pângărită de negrele dube
Şi ciobota cu sânge pe ea...
I
Te-au luat când e rumenă zarea,
Te-am condus ca un dus peste veac,
La icoană scădea lumânarea
Şi copiii plângeau în iatac.
Rouă rece pe fruntea cu riduri,
Ş pe buzele tale - îngheţ.
Am să url la Kremlin lângă ziduri,
Cum a fost de-au bocit pe streleţi...
1935, toamna, Moscova
II
Lin e Donul prin stuhac.
Luna spelbă dă-n iatac,
Dă zurlie şi-a deochi,
Vede-o umbră - numai ochi.
Bolnavă-i femeea cea,
Singurică, singurea,
Omu-n groapă, fiu-n laţ:
Domnului să vă rugaţi...
III
Nu, aceasta nu-s eu, chinuri îndură o alta.
Eu n-aşi şti să rezist, iar ceea ce s-a-ntâmplat
Să rămână sub negre linţolii
Şi luaţi felinarul de-aici,,,
E noapte.
IV
Să-ţi fi spus cineva, nesălbatecă
Cu amicii tăi cum erai,
Păcătoasă un pic, fluturatecă,
Ce destin te aşteaptă încai:
Cum vei sta a trei-suta, cuminte,
Lângă gherla din Leningrad,
Şi cu lacrima ta cea fierbinte
Vei topi al gheţii răsad.
Cum se clatină plopu-nchisorii
Şi-n celule, zdrobite se sting
Vise caste şi vieţi iluzori....
1938
V
De şaptespre-ce luni curat
Te chem la casa ta,
Şi gâdelui m-am prosternat,
Tu - fiu şi spaimă-a mea.
Ce-i fiară, om - nu mai pricep
Şi nu ştiu să deznod
Arcanul tragic şi sirep
Izbind spre eşafod.
Şi numai flori - buchet arzând,
Şi tămâier cadelniţând,
Şi paşi spre undeva,
Şi-n ochi mă cată înţelept
Să-mi pro-rocească moartea drept
O uriaşă stea.
VI
Zile trec,- uşoare-n pene,
În celula ta strivit,
Fiule, cum te-au privit
Albe nopţi leningrădene?
Iar acum cum te privesc:
Cu ochi rece ca şoimarul,
Şi îţi pregătesc Calvarul,
Şi de moarte îţi vorbesc?
1935, Primăvara
VII
VERDICTUL
Şi-a căzut, de piatră greu, cuvântul
Peste pieptul meu ce mai pulsa.
Nu-i nimic. Ştiam deznodământul.
Am s-o scot la un liman cumva.
Câte griji am astăzi să mă pască:
Tot ce-i amintire să zdrobesc,
Sufletul să-l fac să împietrească,
Iarăşi să învăţ cum să trăiesc...
Că de nu... Îşi prăznuie fiesta
Vara cu alaiu-i azuriu.
Presimţeam demult finalu-acesta:
Zi cu soare şi cămin pustiu...
1939, vara,
Casa de pe Fontana
VIII
CĂTRE MOARTE
Oricum, dar vei veni. De ce nu chiar acum?
Eu te aştept. Sunt la strâmtoare.
Lumină nu-i. Deschisă-i şi uşa dinspre drum,
Poftim, cum simplă eşti şi mare.
Ia chipul care-l vrei, ia forma ce te-ar vrea:
Obuz cu miezul de otravă,
Ori ia castetu-n mâini, ca un bandit sadea,
Ori maladia cea mai gravă.
Ia haina unui basm de tine inventat,
Povestea care toţi o-ngaimă:
Azurul unei şepci pe-o tidvă de soldat
Şi şeful casei alb de spaimă.
Eu nu mai vreau nimic... În val, pe Enisei
Polara stea lumina-şi curmă
Şi ochii lui albaştri, lucind în ochii mei
Îmi taie groaza de pe urmă...
19 august, 1939
Casa de pe Fontana
IX
Demenţa-n jocul ei îngust
Pe jumătate suflet umbră-i,
Şi vin de foc îmi dă să gust,
Să mă îmbie-n valea-i sumbră.
Şi-am înţeles că mai demult
Victorios îi e asaltul,
Şi că delirul mi-l ascult
Cum nu ar fi al meu, ci altul,
Că n-am să pot din braţu-i dur
Să iau tot ce mi-i drag cu mine,
(Oricât m-aşi zbate s-o conjur,
S-o-mbun cu lacrimi şi suspine):
Nici ochii fiului privind
Ca două spaime împietrite,
Nici porţile-nchisorii, când
În urmă-i s-au închis cumplite,
Nici mâinile atât de reci,
Nici norii, plutitoare turmă,
Nici paşii lui, pierind pe veci,
Şi nici cuvântu-i de pe urmă....
4 mai, 1940
X
RĂSTIGNIREA
Nu mă boci, maică,
Cum zacu-mi în raclă.
1
Ceas nalt slăvit-au îngerii cei repezi,
Şi prins-au ceru-n foc a-mboboci.
El Tatălui i-a spus: "De ce mă lepezi?" :
Iar Mumei sale: " O, nu mă boci!..."
2
Magdalena se zbătea pierdută,
Ucenicul drag părea-mpietrit,
Iar la Muma unde sta tăcută,
Nimeni a privi n-au îndrăznit.
EPILOG
1
Eu am văzut cum feţe se diformă,
Cum de sub gene spaima cată mut,
Cum aspre pagini scrise-n cuneiformă
Lipeşte chinul pe-un obraz bătut.
Cum plete negre, castanii sau blonde
Trec în argint, şi într-o clipă trec,
Cum pier surâsuri vii de Gioconde
Şi tremură ca varga râsul sec.
Şi nu mă rog doar pentru mine, una,
Ci pentru toate cele, câte-am stat
Şi-n arşiţă, şi-n ger, când crapă luna,
Sub zidul roşu, orb şi încruntat.
2
Se-apropie ceasul memoriei, viu,
Vă caut pe toate, vă mângâi, vă ştiu:
Pe tine, ce ştirea pe braţu-mi te-a frânt,
Pe tine, ce nu mai păşeşti pe pământ,
Pe tine, frumoasă, ce-ai zis la mojici:
" Eu vin ca acasă la ocnă, aici".
Chema-le-aşi pe nume pe toate ce-au fost,
Dar ei mi-au rupt lista, n-o ştiu pe de rost.
Lor - negru linţoliu şi larg le-am ţesut
Din vorba ce-au spus-o cu glasul scăzut.
Cu ele-s într-una în cugetul meu,
Eu n-am să le uit nici în ceas şi mai greu.
Ci gura prin care mai strigă-un popor,
De-o fi să mi-o-nchidă al zbirilor for,
Să strige chiar ele, cuvânt cu cuvânt,
Atunci când va fi să cobor în mormânt.
Iar dacă în ţara aceasta, cândva
Statuie să-mi nalţe poporul ar vrea,
S-o nalţe! Dar bronzul cel veşnic solemn
Nu-l urce acolo - atât îi îndemn:
Acolo, alături de-al mării tumult -
Cu marea am rupt legătura demult,
Şi nici lângă trunchiul din parcul regal
Cu umbra iubirii chemând sub portal,
Ci lângă-nchisoare, aici, unde-am plâns
Trei sute de ore cu dorul nestins,
Aici, ca şi-n moarte să-mi bată ursuz
Al dubelor negre vacarm în auz,
Şi vaietul porţii cu gratii, scrâşnind,
Şi urletul greu al bătrânei căzând..
Şi fie ca neaua topindu-se-ncet,
Din geana de bronz să coboare-n nămet.
Şi-ai ocnei porumbi gângurească duios,
Şi nave plutească pe Neva, în jos...
1940. Martie
traducere Aureliu Busuioc
*******************************************************************
RECVIEM
(1935-1940)
+++++ Anna AHMATOVA
În româneşte de ILIE BĂDICUŢ
Nu, sub străine ceruri n-am fost eu,
Nici sub străine-aripi la adăpost, —
Am fost atuncea cu poporul meu
Unde-n nefericire el a fost.
--------------------------1961
ÎN LOC DE PREFAŢĂ
În anii groaznici ai terorii lui Ejov,
am petrecut şaptesprezece luni la cozile
de la închisorile din Leningrad.
Odată, cineva m-a „recunoscut“.
Atunci, o femeie cu buzele vinete care
sta în urma mea şi care, bineînţeles,
nu auzise niciodată de mine, se
trezise din amorţeala în care ne aflăm
cu toţii şi mă întrebase la ureche
(acolo toţi vorbeam în şoaptă):
– Dar aşa ceva aţi putea descrie?
Iar eu îi spusesem;
– Pot. Atunci, ceva ca un zîmbet
lunecase pe ceea ce fusese odinioară
faţa ei.
ÎNCHINARE
Munţi se-ndoaie de durerea mare,
Fluviul nu mai poartă-n matcă ape,
Dar ce tari la temniţa zăvoare,
Dincolo de care-s „ocne-amare“
Şi un dor în care moartea-ncape.
Pentru unii-adie-o dulce boare,
Blînd selasă-amurgul pentru alţii;
Noi nu ştim nimic, mereu ne doare,
Auzim doar cheia cobitoare
Şi cum calcă greu, abraş, soldaţii.
Parcă la utreniile sorţii
Ne-adunăm prin burg din depărtări,
Ne-ntîlnim mai nemişcaţi ca morţii,
Trecem în tăcere pragul porţii,
Dar speranţa tot mai cîntă-n zări.
Şi verdictul... lacrimi curg pe fată,
Despărţită-acum de toţi, de
toate...
În dureri din inimă-i smulg viaţa,
Parcă o trîntesc în glod în
piaţă...
Merge greu... Se-ndoaie... Nu mai
poate.
Unde-or fi prietenele bune
Din doi ani de infernal popas?
Viscolul Siberiei ce le-o spune?
Ce-or vedea acum în crugul lunii?
Lor – salutul meu de bun rămas.
-------------------------- Martie 1940
INTRODUCERE
S-a-ntîmplat cînd zîmbeau numai
morţii
Liniştiţi în supremul lor grad,
Şi apendice lung pune porţii
La-nchisori un întreg Leningrad.
Cînd de chinuri nebuni, în cohorte,
Se scurgeau osîndiţii la pas,
Cînd doar trenuri cu fluiere scurte
Le cîntau dureros bun rămas.
Aştrii morţii vegheză în noapte
Peste-ntinderea candidei Rusii
Ce sub cizme în sînge se zbate
Şi sub roţile „negrei marusii“.
I
Te-au luat chiar în zori, fără vină,
Te urmam ca pe-un mort scos în raclă.
Prunci plîngeau în odaia vecină,
Lăcrima la icoane o falcă.
Ai pe buze-al icoanelor ger,
Apa morţii pe frunte... Nu murmuri!
Ca soţii de streliţi către cer
Voi urla la Kremlin pe sub turnuri.
--------------------------Toamna 1935,
Moscova
II
Linul Don lin matca-şi spală,
Intră-n casă luna pală
Cu chipuiul pe-o sprinceană,
Vede-o umbră, vede-o geană.
E bolnavă-această mamă,
Singura-i această mamă.
Soţu-i mort, dus bietul fiu,
Vă rugaţi să-i fie viu.
III
Nu, asta nu-s eu, altul e cel care
suferă.
Eu n-aş fi în stare; dar ce se
întîmplă
Acopere-l negre postavuri
Şi ducă-l cu felinare...
Noapte
IV
Să-ţi arăt, păcătoasa mea veselă
Şi mascota amicilor toţi,
Cunoscută în Ţarskoe Selo,
Cum va fi viaţa ta, dacă poţi-
A treisutea vei sta prea cuminte
Sub Troiţe cu daruri, să rabzi,
Şi cu lacrima ta fierbinte Gheaţa
Anului Nou s-o arzi.
Plopul temniţei tremură, urmă
Nu-i de sunet -şi-acolo cîte
Vieţi nevinovate se curmă...
V
Şapteşpe luni tot ţip, mă zbat,
Te chem să vii acasă,
Călăului la tălpi îi cad,
Tu, mie fiu şi groază.
Mi-e totul tulbure ca-n somn
Şi nu mai pot pricepe
Azi, cine-i fiară, cine om
Şi cazna cînd începe.
Doar flori luxuriante-acum,
Zvon de cădelniţă şi-un drum
Ce duce spre neant.
Şi drept în ochii mei priveşte
Şi moartea grabnică-mi meneşte
O stea de foc, gigant.
VI
Zboară săptămîni şi zile –
Nu-nţeleg ce se petrece,
Cum te-or fi privit, copile,
Nopţile-albe-n hruba rece,
Cum se uită încă-o dată –
Ochi de pară vulturesc –
Şi de crucea ta-nălţată
Şi de moartea ta vorbesc.
--------------------------Vara 1939
VII
SENTINŢA
Şi-a căzut cuvîntul greu ca piatra
Peste pieptul meu ce-i încă viu.
Nu-i nimic, de mult mă simţeam gata,
Să îndur în stare am să fiu.
Azi am treburi să-mi mai prisosească:
Să-mi ucid memoria de tot,
Sufletul să-l fac să se-mpietrească,
Să mă-nvăţ iar a trăi să pot.
Că de nu... Fierbinte în fereastă
Îmi foştenşte vara-sărbătoare.
Eu de mult am presimţit această
Luminoasă zi şi casă goală.
--------------------------Vara 1939
VIII
CĂTRE MOARTE
Oricum, tu ai să vii — de ce nu vii
acum?
Te-aştept — durerea e acerbă.
Ţi-am stins lumina eu şi uşa-ţi
face drum
Ţie, cea simplă şi superbă.
Să-mbraci pentru aceasta oricare chip
dorit.
Ca proiectil veninat pătrunde,
Strecoară-te cu ranga ca iscusit
bandit,
Tifos în fumegări imunde.
Ca basm frumos pe care toţi îl ştiu
De tine izvodit ce-aduce greaţă, –
Să pot vedea albastrul din chipiu
Şi pe portarul casei fără faţă.
Totuna-i. Eniseiul pe valuri poartă
aştri,
Luceşte-n slăvi Steaua Polară.
Şi în sclipirea ochilor albaştri
Spaima din urmă se pogoară.
IX
Demenţa, sub aripi, în joc,
Aprins din suflet jumătate
Şi-i dă să bea un vin de foc
Şi-n valea neagră îl abate.
Şi-am înţeles că biruinţa
Să i-o cedez îi sînt datoare
Şi să m-ascult, să-mi dau silinţa,
Ca-ntr-un dar delir stăin ce doare.
Nimic ea nu-mi va-ngădui
Să iau spre-aducere aminte,
Oricît de mult m-aş strădui
S-o-ndur cu ruga mea fierbinte:
Nici ochii fiului ce-adună
În groază spasmele durerii,
Nici ziua Cînd veni furtună,
Şi-n temniţi ceasul revederii
Răcoarea mîinilor lui blînde,
Nici foşnetul ce-n tei se curmă,
Nici şoapte pîlpîind plăpînde
În mîngîierea lui din urmă.
--------------------------4 mai 1940
CRUCIFICAREA
Nu mă plînge, Mamă,
eu şi-n mormînt trăiesc.
1.
Slăviră îngeri ceasu-acesta, iată,
Şi cerul carse, focului dînd vamă.
Spre Tată-a zis: „De ce M-ai lăsat,
Tată?“
2.
Magdalena-n plîns şi-n sfîrşiere,
Sta-mpietrit discipolul iubit,
Dar spre Mama mută de durere
Nimeni să privească n-a-ndrăznit.
--------------------------19 august
1939
EPILOG
1.
Văzui cum feţe cad pustii paragini,
Cum spaima te priveşte de sub pleoape,
Cum pe obraji aştern ca-n dure pagini
Cuneiforme chinul tot aproape,
Cum plete de cenuşă sau cărbune
Se fac beteală de argint curată,
Cum piere zîmbetul pe buze bune
Şi-n rîsul sec simţi frica
strecurată.
Şi nu doar pentru mine-acum mă rog,
Ci pentru toţi cu care-aici şezum
Şi-n ger cumplit, şi-n iulie, pe foc,
Sub zidul roşu orb de tot de-acum.
2.
Din nou pomenirea cu ceasu-i revine.
Vă văd, vă aud şi vă simt lingă
mine:
Pe-acea ce cu greu atinsese fereastra,
Pe-acea ce plecat-a din lumea aceasta,
Pe-acea ce-nclinînd faţa ei cea
frumoasă
Zicea: „Vin aici ca la mine acasă!“
Pe toate pe nume cu drag le-aş chema,
Dar lista-mi luară, n-am unde afla.
Ţesut-am văl larg ce le poate
curpinde
Din biete, de ele şoptite, cuvinte.
Aminte mi-aduc pretutindeni mereu
De toate, de-ar fi să ajung iar la
greu.
De-o fi să-mi astupe de chin gura
slută
Ce strigă milioane prin ea peste sută,
Aş vrea să fiu astfel de toţi
pomenită
În ziua nohumării de soartă menită,
În ţara aceasta cîndva de vor vrea
Să-nalţe statuie-n memoria mea,
Acordul mi-1 dau cu solemnă legată,
Dar clauză pun pe vecie legată:
La mare n-o pună în locul natal,
De mult despărţită-s de-al mării
dragi mal;
Şi nici în cezaricul parc lîngă-un
trunchi
La care o umbră mă roagă-n genunchi;
Aici, de-unde ore trei sute izvorul
Şi-au luat, dar n-au tras pentru mine
zăvorul
Căci chiar şi în moartea blajină
mi-e teamă
De „negre marusii“ că uit cum ne
cheamă,
Că uit uşa-aceea cu ură trimită,
Bătrîna urlînd ca o fiară rănită.
Din pleoape statuii de bronz,
încropită,
Ca lacrimi să pice zăpada topită,
Să uguie-n zări porumbei
de-nchisoare,
Şi lin să plutească pe Neva vapoare.
-------------------------- Martie 1940.
Casa cu Fîntînă
Text reprodus după revista Euchronia,
nr. 1, 1992
