Anna Ahmatova - Testamentul

Iar se apropie ora pomenirii. Eu văd, eu ascult, eu vă simt: Şi pe acei care nu calcă pământul iubit, Şi pe acei, care, clătinând capul Au spus:"Vin aici ca şi cum aş veni acasa!" Aş vrea să citesc numele tuturora, Dar lista mi-a fost luată, şi nu ştiu s-o găsesc. Pentru ei am ţesut acest larg înveliş Din sărace, chiar la ei-auzite cuvinte. De ei îmi amintesc oricând şi oriunde, De ei n-o să uit nici într-o nouă suferinţă, Şi dacă-mi vor închide gura chinuită Prin care urlă un popor de mii de ani Să mă pomenească şi ei la fel pe mine În ajunul zilei în care voi fi ţărânii dăruită. Iar dacă vreodată în ţara aceasta Cineva va voi un monument să-mi înalţe Îmi dau consimţământul pentru ceremonie, Cu o condiţie - să nu-l aşezati Nici lângă mare, unde m-am născut: Cel din urmă liant cu marea s-a rupt, Nici în regala livadă, lângă un trunchi secret, Unde umbra mă caută nemângâiată, Ci aici, unde trei sute de ore am stat Şi unde pentru mine s-a tras zăvorul. Pentru că şi-n moarte fericită mi-e frică Să uit cum uşa nesuferită scârţâie Şi o bătrânică urlă ca o fiară rănită. Lasă de sub genele nemişcate, de bronz, Ca lacrimile să se prelingă pe zăpada topită. Şi lasă porumbelul temniţei să ţipe Şi corăbii să lunece pe Neva încetinită.