Saint John Perse - Elogii - Imagini pentru Crusoe

Clopotele
Bătrân cu mâinile goale,
reîntors printre oameni, Crusoe!
plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...
O, Prădatule!
Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai departate; la muzici ciudate ce se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,
asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...
Peretele
Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.
Dar imaginea dă un ţipăt.
Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor îţi pătrunde-n gingii.
şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeste-n sânul apelor nepatrunse.
...E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinatate a cărnoşilor mango şi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.
E mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.
E un gust de fruct verde, care-năcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzuta, e semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi zile...
Oraşul
Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.
Răsuflarea li se scurge prin hornuri.
Grăsimi!
Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator! Acre trupuri de femei sub fuste!
Oraş pe cer!
Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect - căci oraşu-l încinge murdăria.
Peste lucarna magherniţei - peste pubelele ospiciului - peste izul de vin prost din cartierul marinarilor - peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie - peste statuile sfărâmicioase şi peste câinii de pripas - peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor,
peste pisica bolnavă ce are trei încreţiri pe frunte,
seara cade, în fumul oamenilor...
- Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...
Crusoe! - astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi strigarea astrelor singuratice.
Trage storurile; n-aprinde:
E seară peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e seară de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.
Greu totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.
Pasărea se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micile golfuri, ascultându-se.
Insula adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în dezmierdarea bogată a nămolurilor.
Sub manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. - Sunt mâlurile fecundate - Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor - Zăreşti pe o fâşie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor - Lăcuste sub frunze se cheamă blând - şi alte vietăţi blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca veştirea ploii: e înghiţirea a doua perle ce le umfla gâtlejul galben...
Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!
Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în viată pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...
O, culoarea brizelor în mers peste ape calme,
crengile palmierilor ce se clatină!
şi nici un latrat departat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.
Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului!
... Crusoe! eşti aici! şi faţa ta dăruită semnelor noptii, ca o palmă întinsă.
Vineri
Râsete-n soare,
ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...
Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi noua, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lânga omul taciturn, îti duceai în lumină şerpuirea al­bastră a membrelor!
- Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lampi şi vânezi prin cămara; adulmeci fustele grasei bucatarese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi râsul, vicios.
Papagalul
E un altul.
Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Sta acolo pe palier lângă lucarna, unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea, el te saluta, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce privirea. Omule cu lampa! Ce vrei de la el?... Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă moartă. şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O, mizerie! Lampa suflă şi pasărea dă un ţipăt.
Umbrela de Capră
E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului. E sub o masă cu trei picioare; e-ntre ladiţa cu nisip pentru pisica şi butoiul dogit, plin cu pene.
Arcul
Dinaintea şuieraturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării. - Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. şi se deschide în lungul fibrei sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.
Grăuntele
L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.
Cartea
şi ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraţ, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:
«...Dintr-un surghiun luminos - mai depărtat ca furtuna ce se roteşte - cum să păzesc, Doamne, căile tale?
...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii - dupa ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?»
- Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodata, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.


1904
Trad: Aurel Rău