Edgar Allan Poe - Corbul

Într-un sumbru miez de noapte cînd, sleit şi slab, în şoapte,
Cercetam doctrine stranii strînse-n jerpelit cotor,
Şi picam de somn, – de-odată, auzii o foarte-nceată
Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor.
„E vreun călător”, şoptit-am, „care ciocăne uşor, –
Doar atît – un călător.”

Ah, mi-aduc aminte – ceaţă, şi-un decembrie de gheaţă;
Lent agonizînd tăciunii-şi lăsau spectrul pe covor.
Zorii-i aşteptam să vie, şi-n zadar ceream tărie
Din cărţi vechi, la jalea vie după stinsa mea Lenore, –
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
Nu aici – în lumea lor.

Foşnetul mătasei grele-n purpuriile perdele
Mă-njunghia, – vărsa în pieptu-mi un ciudat, adînc fior;
Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam într-una
„Vreun drumeţ ce-aşteaptă luna bate-n uşă-ncetişor,
Rătăcit drumeţ ce bate-n uşa mea încetişor.
Doar atît – un călător”.

Repede-adunînd putere-n suflet, fără-ntîrziere,
„Domnule”, am zis, „ori doamnă, mila voastră o implor;
Fapt e că dormeam; – puţină, doar bătaia-a fost de vină,
O bătaie mult prea lină-n uşa mea, încît uşor
Am luat-o drept părere”, – şi-am deschis uşa uşor; –
Beznă – nici un călător.

Sfredelind a nopţii smoală, plin de spasme şi-ndoială,
Stam visînd ce-n vis vreodată n-a visat vreun muritor;
Dar tăcerea şi pămîntul erau grele ca mormîntul;
Se-auzi numai cuvîntul murmurat abia – „Lenore?” –
Eu l-am spus, – apoi ecoul repetă cernit „Lenore!”
Doar atît – o vorbă-n zbor.

Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor.
„Sigur”, zis-am, sigur trece cineva; – sub geamul rece,
Ia, să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor
Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;
E doar vîntul călător;

Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi,
Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor;
Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare,
Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor,
S-aşeză pe bustul mîndrei Pallas fără nici un zor,
Chiar deasupra, sfidător.

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză
Prin severa-i etichetă, gravă, – am şoptit uşor
„Deşi creasta ţi-e golaşă, nu pari o fiinţă laşă, –
Corb spectral purtînd cămaşă de-ntuneric, foşnitor, –
Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”
Zise Corbul „Nevermore”.

Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă,
Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;
Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă
Pasăre tronînd semeaţă chiar de-asupra pe uşor, –
Pasăre sau arătare stînd pe-un bust, lîngă uşor,
Cu-acest nume „Nevermore.”

Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numai
Un cuvînt în care-ntregu-i suflet se stingea de dor.
N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –
Pînă ce-am şoptit alene „Alţi amici s-au dus în zbor;
Mîine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”
Dar el zise „Nevermore.”

Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atîta artă,
„Da”, mi-am zis, „e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor
Smuls unui stăpîn prea-jalnic, căruia Dezastrul falnic
I-a schimbat un cînt şăgalnic în refren croncănitor, –
Tînguirile Speranţei în refren croncănitor,
Precum „Never-Nevermore.”

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză,
Am împins grăbit fotolui chiar sub bust, lîngă uşor,
Şi, surpat în el, cu gîndul visul de alt vis legîndu-l,
Mă-ntrebam mereu, scrutîndu-l, ce mesaj prevestitor, –
Slab, din sfinte vremuri, sumbru – ce mesaj prevestitor
Mi-aducea prin „Nevermore.”

Asta frămîntam în minte, iscodind fără cuvinte
Corbul ce-aţintea asupra-mi ochiul fix, sfredelitor.
Asta, şi mai multe, – toate vrînd să ştiu – lăsam pe spate
Capu-n pernele muşcate de-un reflex Strălucitor, –
Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor
Nu va mai pluti uşor.

Camera-mi părea ţesută de-o tămîie nevăzută
Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor.
„Vai, sărmane!”, am zis, „Prin cete de heruvi, Cel sfînt îţi dete
Un răgaz – şi suc – să-mbete gîndul tău pentru Lenore;
Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”
Zise Corbul „Nevermore!”

„Piază rea!” strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor
Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, –
Într-o casă bîntuită de Oroare, – te implor!
E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te implor!”
Zise Corbul „Nevermore”.

„Piază rea!” , strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, –
Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfînt din zare
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore?”
Zise Corbul „Nevermore!”

„Ultimul cuvînt să-ţi fie!, – corb sau drac! în vijelie
Să te-ntorci, – te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor!
Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale!
Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria! – Piei în zbor!
Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”
Zise Corbul „Nevermore”!

De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană,
Stînd pe bustul mîndrei Pallas, – fantomatic, sfidător.
Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează,
Baza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor,
Şi-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de pe covor,
Nu va mai sui în zbor. 


Traducerea Ştefan Augustin Doinaş