departe de drumuri
departe de căile ce duc spre viaţă
şi moarte-
stau ferit, ca într-un adânc, şi aştept ceva.
Se odihnesc picioarele mele.
E timpul să vin la Tine
În Tine ca în mormânt să adorm.
Trupul meu-ba fierbinte-i, ba răcoros.
Ameţeli de la-nălţimile munţilor.
Cuvintele-spre tării se-nalţă, spre linişte spre începuturi.
Întinde-mi mâna!
nu mă lăsa însingurat în pustie!-
Adăposteşte-mă printre îngerii Tăi-
Să-ţi cânt o nesfârşită tristeţe.
Acest minor ce sângele-mi aprinde-e semnul
pe care tu mi l-ai dăruit la naştere
în ziua în care şi eu Ţi-am desluşit lumina.
Nu vreau ca noaptea faţa
pentru totdeauna să-mi învăluie.
Năzuiesc la lumile tale
spre cerurile tale mă avânt
însă în zbor-viaţa mi se stinge
pierzându-se pe drum.
Una după alta strâmbându-se, lumile curg
spre ele ademenindu-mă.
Deasupra –stele negre mă lumineează, iar jos
se rotesc înaripaţii îngeri, cu puterea mea
hrănindu-se.
Zilele şi anii mei fugari sunt, se-mprăştie.
Sângele, ca eternitatea, în mine se răceşte
şi duios, potolitor se contopesc
acorduri de Mozart cu-acorduri de Bach-
sunt atent la ritmurile acestor două suflete
încât şi eu devin, ajung flaut vrăjit-
universal cântă în vecia-i toată
în jur înfloresc flori de necrezut
şi aroma lor cu-ncetul mă trezeşte
din adâncul somn.
Trad: Leo Butnaru
