Jorge Luis Borges - Biblioteca personală

 
Fray Luis de León

Cîntarea Cîntărilor.
Expunere a Cărţii lui Iov

Biblia, al cărei nume grecesc este un plural, înseamnă "cărţile". Este, de fapt, o bibliotecă ce cuprinde cărţile fundamentale ale literaturii ebraice, ordonate fără prea multă rigoare cronologică şi atribuite Spiritului, Ruach. Cuprinde cosmogonia, istoria, poezia, parabolele, meditaţia şi mînia profetică. Diferiţii autori corespund unor epoci şi regiuni diferite. Sînt, pentru cititorul binevoitor, simpli copişti ai Spiritului, care determină fiecare cuvînt şi, potrivit cabaliştilor, fiecare literă şi valoarea ei numerică, precum şi combinaţiile ei posibile ori fatale. Cel mai ciudat dintre aceste texte este Cartea lui Iov.
Froude a prezis în 1853 că această carte, la timpul potrivit, va fi socotită cea mai aleasă din cîte au scris oamenii. Tema, tema eternă, este faptul că un om drept poate fi nefericit. Iov, culcat în ţărînă, se tînguieşte şi blesteamă. Iar prietenii îi dau sfaturi. Aşteptăm raţionamente, dar raţionamentul, specific grecului, este străin sufletului semitic, şi opera se limitează să ne ofere un şir de splendide metafore. Discuţia este dificilă şi îndîrjită. În capitolele finale, glasul lui Dumnezeu vorbeşte din înaltul vijeliei şi-i osîndeşte deopotrivă pe cei care-l învinuiesc şi pe cei care-l încuviinţează. Declară că este de nepătruns şi într-un mod indirect se compară cu cele mai stranii făpturi, elefantul (Behemoth, nume care, ca şi acela al scripturii, este un plural, şi înseamnă "animale", fiindcă este foarte mare) şi balena, sau Leviathan. Max Brod, în Judaism şi creştinism, a analizat acest pasaj. Lumea ar fi guvernată de o enigmă.
Data redactării este incertă. H.G. Wells a scris despre Cartea lui Iov că este marele răspuns dat de evrei dialogurilor lui Platon.
Publicăm aici versiunea literală a lui Fray Luis de León, explicaţia pe care o dă fiecărui verset, precum şi versiunea în versuri endecasilabice şi cu rimă, după moda italiană. Proza lui Fray Luis este, de obicei, de o seninătate exemplară; originalul ebraic îi impune aici o muzicalitate mai aspră. La chemarea trîmbiţei, pare că zice: "Haide! Şi de departe soarbe cu nările bătălia, tunetul poruncilor date de căpetenii şi strigătele războinicilor".
Această bibliotecă mai include Cîntarea cîntărilor sau, cum traduce Fray Luis, Cîntare de cîntări. O defineşte ca o eglogă pastorală şi îi dă un sens alegoric. Mirele, în chip profetic, ar fi Isus Hristos; mireasa ar fi biserica. Iubirea pămîntească ar fi o emblemă a iubirii de Dumnezeu. Poate că nu este de prisos să amintim că cea mai înflăcărată operă a limbii spaniole, poezia lui San Juan de la Cruz, porneşte de la această carte.


Joseph Conrad


Inima tenebrelor.
Cu ştreangul de gît
Operă a puterii dumnezeieşti, a supremei înţelepciuni şi, în mod ciudat, a primei iubiri, infernul lui Dante, cel mai faimos dintre infernurile literaturii, este un loc al ispăşirii în formă de piramidă inversă, locuit de umbre ale Italiei şi endecasilabi de neuitat. Mult mai îngrozitor este infernul din Heart of Darkness, rîul din Africa pe care îl străbate, mergînd împotriva curentului, căpitanul Marlow, între maluri străjuite de ruine şi de păduri de nepătruns, şi care ar putea foarte bine să fie o proiecţie a dezgustătorului Kurtz, care este ţinta călătoriei. În 1889, Theodor Josef Konrad Korzeniowski a urmat cursul rîului Congo suind pînă la Stanley Falls; în 1902, Joseph Conrad, astăzi celebru, a publicat la Londra Heart of Darkness, poate cea mai intensă dintre povestirile pe care le-a făurit închipuirea omenească. Această povestire este prima din volumul de faţă.
Cea de a doua, The End of the Tether, nu este mai puţin tragică. Cheia povestirii este un fapt pe care nu-l dezvăluim şi pe care cititorul îl va descoperi încetul cu încetul. Încă din primele pagini există indicii.
H.L. Mencken, care fără îndoială nu risipeşte ditirambi în dreapta şi în stînga, afirmă că The End of the Tether este una dintre cele mai splendide naraţiuni ale literaturii engleze, indiferent de dimensiuni sau de perioada cînd a fost scrisă. Compară cele două texte incluse în această carte cu compoziţiile muzicale ale lui Bach.
Potrivit mărturiei lui H.G. Wells, engleza orală a lui Conrad era foarte stîngace. Limba scrisă, singura care prezintă importanţă, este admirabilă şi fluentă, făcînd dovada unei delicate măiestrii.
Fiul unui revoluţional polonez, Conrad s-a născut în Ucraina, în exil, în 1857. A murit în comitatul Kent în 1924.

Oscar Wilde

Eseuri şi dialoguri

Stevenson observă că există o virtute fără de care toate celelalte sînt inutile; această virtute este farmecul. Lungile veacuri ale literaturii ne oferă autori mult mai complecşi şi imaginativi decît Wilde; nici unul, însă, nu este mai fermecător. Aşa era cînd stătea de vorbă cu ceilalţi, aşa a fost în prietenie, aşa a fost în anii de bucurii ca şi în anii de restrişte. Aşa continuă să fie în fiecare rînd pe care l-a trasat cu pana lui.
Mai mult decît confraţii săi, Oscar Wilde a fost un homo ludens. S-a jucat cu teatrul; Importanţa de a fi Ernest sau, cum a tradus-o Alfonso Reyes, Importanţa de a fi onest, este singura piesă din lume care are gust de şampanie. S-a jucat cu poezia; Sfinxul, neatins de patetism, este de o mare ingeniozitate pur verbală. Cu aceleaşi rezultate fericite s-a jucat cu eseul şi dialogul. S-a jucat şi cu romanul; Dorian Gray este o variantă decorativă executată pe tema din Jekyll şi Hyde. S-a jucat în mod tragic cu destinul; a iniţiat un proces pe care îl ştia dinainte pierdut şi care avea să-l ducă la închisoare şi să-i atragă dezonoarea. În exilul său voluntar i-a spus lui Gide că voise să cunoască "cealaltă parte a grădinii".
Nu vom şti niciodată ce comentariu i-ar fi inspirat Ulysses al lui Joyce.
Oscar Wilde s-a născut la Dublin în 1854. A murit la Hôtel d'Alsace, la Paris, în anul 1900. Opera lui nu s-a învechit; ar fi putut fi scrisă azi dimineaţă.

Henri Michaux

Un barbar în Asia

În 1935 l-am cunoscut pe Henri Michaux la Buenos Aires. Mi-l aduc aminte ca pe un om senin şi surîzător, foarte lucid, plăcut şi amabil, fără să fie efuziv, şi uşor ironic. Nu împărtăşea nici una dintre superstiţiile acelui moment. Nu credea în Paris, în bisericuţele literare, în cultul lui Pablo Picasso, pe atunci obligatoriu. Cu aceeaşi imparţialitate, nu credea în înţelepciunea orientală. Toate acestea se confirmă în cartea sa Un barbare en Asie, pe care eu am tradus-o în spaniolă, nu dintr-o datorie, ci din plăcerea jocului. Ne uimea cu ştiri foarte triste despre Bolivia, unde stătuse un timp. În anii aceia nu bănuia ce avea să-i dea Orientul sau, în chip misterios, îi dăduse mai demult. Admira opera lui Paul Klee şi opera lui Giorgio de Chirico.
În decursul lungii sale vieţi a slujit două arte: pictura şi literatura. În ultimele cărţi le-a îmbinat. Ideea chinezească şi japoneză că ideogramele unui poem nu sînt compuse numai pentru auz, ci şi pentru văz i-a sugerat experimente interesante. Asemenea lui Aldous Huxley, a explorat halucinogenele şi a pătruns în tărîmuri de coşmar care-i vor inspira penelul şi pana. În 1941, André Gide a publicat un opuscul care se numeşte Să-l descoperim pe Henri Michaux.
În 1982 mi-a făcut o vizită la Paris. Am schimbat cîteva cuvinte banale; era foarte obosit. Am presimţit că dialogul acela era ultimul.
Datele naşterii şi morţii lui sînt 1899 şi 1984.

Hermann Hesse


Jocul cu mărgelele de sticlă

Cînd am început să studiez germana, prin 1917, am descoperit în antologia lui Benzmann un scurt poem de Hermann Hesse. Un călător petrece o noapte la un han. La han există un izvor. A doua zi călătorul pleacă şi se gîndeşte că apa va continua să curgă după plecarea lui şi că el îşi va aminti de ea cînd va ajunge în locuri depărtate. Eu îmi aduc aminte acum, la Buenos Aires, de acea scurtă poezie a lui Hesse. Mai tîrziu voi vorbi despre cărţile lui.
Hermann Hesse s-a născut la Würtemberg în 1877. Părinţii lui predicaseră în India doctrina pietistă. Hesse a fost, rînd pe rînd, mecanic, librar şi anticar. A repetat, ca atîţia alţi tineri, monologul dubitativ al lui Hamlet şi a fost cît pe ce să-şi pună capăt zilelor. În 1899 a publicat prima carte de versuri, iar în 1904 povestirea Peter Camenzind, cu caracter autobiografic. Contemporan cu realismul, simbolismul şi expresionismul, nu s-a afiliat la nici una din aceste şcoli. O bună parte a operei lui corespunde speciei care în germană se numeşte Bildungsroman, romane care au drept temă formarea unui caracter. În 1911 a călătorit în India: mai bine zis, s-a întors, dat fiind că de atîtea ori se gîndise la ţara aceea. În 1912 şi-a stabilit reşedinţa în Elveţia, în cantonul Berna. În timpul războiului a fost pacifist, asemenea lui Romain Rolland şi Russell. I-a ajutat, material şi moral, pe prizonierii germani internaţi în Confederaţie. Povestirea Ultima vară a lui Klingsor a fost scrisă în 1919; Siddharta - în 1921; Lupul de stepă - în 1926. Cu trei ani în urmă, Hesse adoptase cetăţenia elveţiană. A murit la Montagnola, în apropiere de oraşul Lugano, în 1962.
Dintre numeroasele volume ale lui Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă (Das Glasperlen Spiel) este cel mai ambiţios şi cel mai exact. Critica a observat că jocul care dă numele acestei cărţi nu este altceva decît o lungă metaforă a artei muzicii. Este evident că autorul nu şi-a imaginat bine acest joc; dacă ar fi făcut-o, cei ce citesc romanul s-ar fi interesat mai mult de el decît de cuvintele şi de angoasele protagoniştilor şi de vasta ambianţă care îi înconjoară.


Arthur Machen


Cei trei impostori

La începutul perioadei pe care un istoric olandez a denumit-o nedefinit, Epoca Modernă, s-a răspîndit în întreaga Europă numele unei cărţi, De tribus impostoribus, ai cărei protagonişti erau Moise, Isus Hristos şi Mahomed. Autorităţile, alarmate, voiau s-o distrugă. Nu au găsit-o niciodată, pentru simplul motiv că nu exista. Această carte himerică a exercitat o influenţă considerabilă, fiindcă puterea sa consta în numele pe care-l purta şi în tot ce implica acest nume, nu în paginile absente.
Asemenea celuilalt scandal, această carte se numeşte Cei trei impostori. Arthur Machen a scris-o în umbra lui Stevenson, într-un stil ce pare curgător, vrednic de acela al maestrului său declarat. Acţiunea se petrece în acea Londră cu posibilităţi magice şi teribile care pentru prima dată ne-au fost dezvăluite în The Arabian Night şi pe care Chesterton le va explora mult mai tîrziu în cronicile părintelui Brown. Faptul că ştiam că relatările celor trei personaje sînt imposturi nu diminuează groaza pe care ne-o provoacă întîmplările înfăţişate. De altfel, orice ficţiune este o impostură; singurul lucru care contează este să simţim că a fost visată cu sinceritate. În alte cărţi - The House of Souls, The Shinning Pyramid, Things Near and Far - bănuim că Machen nu crede întru totul în cele ce povesteşte; nu aşa stau lucrurile însă în melancolicul Hill of Dreams. În aproape toate aceste scrieri, ca şi în alte texte, printre care se numără şi Don Quijote, există vise înăuntrul altor vise, care alcătuiesc un joc de oglinzi. Uneori coboară în întunericul sabaturilor, depravarea spiritului se manifestă prin depravarea trupului. Machen a născocit legenda Îngerilor din Mons, care într-un moment critic din primul război mondial au salvat forţele britanice. Această legendă face parte acum din mitologia populară şi umblă din gură în gură printre oamenii săraci care nu ştiu nimic despre el. Să te perpetuezi dincolo de simplul tău nume - iată un lucru care i-ar fi plăcut.
A tradus din franceză cele douăsprezece tomuri ale nu întotdeauna veridicelor şi nu întotdeauna licenţioaselor Memorii ale veneţianului Casanova.
Arthur Machen (1863-1947) s-a născut în munţii Ţării Galilor, leagănul acelei matière de Bretagne care a umplut lumea de vise.
Literaturile închid scurte şi aproape secrete capodopere; Cei trei impostori este una dintre ele.


Trad: Andrei Ionescu