Jorge Luis Borges - Memoria lui Shakespeare

Există admiratori devotati ai lui Goethe, ai Eddelor si ai tîrziei Cîntări a Nibelungilor; Shakespeare a fost destinul meu. Si mai este încă, dar într-un mod pe care nimeni nu l-ar fi putut presimti, în afară de un singur om, Daniel Thorpe, care a murit nu de mult la Pretoria. Si mai este unul, pe care nu l-am văzut niciodată la fată.

Sînt Hermann Soergel. Poate că cititorul curios a răsfoit Cronologia lui Shakespeare scrisă de mine, pe care cîndva am socotit-o necesară pentru buna întelegere a textului si care a fost tradusă în mai multe limbi, printre care si spaniola. Nu este imposibil să-si aducă aminte, de asemenea, de o polemică prelungită despre o corectură pe care Theobald a intercalat-o în editia critică din 1734 si care de la acea dată face parte indiscutabil din textul canonic. Astăzi mă surprinde tonul necivilizat al acelor pagini aproape străine. În 1914 am redactat, dar n-am dat la tipar, un studiu despre cuvintele compuse pe care elenistul si dramaturgul George Chapman le-a făurit pentru versiunile lui homerice si care fac ca engleza să se întoarcă, fără ca el să bănuiască, la originea sa (Urprung) anglo-saxonă. Nu m-am gîndit niciodată că glasul lui, pe care acum l-am uitat, avea să-mi devină familiar...Un tiraj separat, semnat cu initialele numelui, completează, cred, biografia mea literară. Nu stiu dacă-mi este îngăduit să adaug o versiune inedită a piesei Machbeth, pe care am făcut-o pentru a alunga gîndul la moartea fratelui meu Otto Julius, care a căzut pe frontul de vest în 1917. Nu am terminat-o; am înteles că engleza dispune, spre lauda ei, de două registre - cel germanic si cel latin -, pe cînd germana noastră, în pofida unei muzicalităti superioare, trebuie să se limiteze la unul singur.

L-am pomenit putin mai înainte pe Daniel Thorpe. Mi l-a prezentat maiorul Barclay, la un congres shakespearean. Nu voi mai indica locul, nici data; stiu prea bine că asemenea precizări sînt, în realitate, afirmatii vagi si fără importantă.

Mai importantă decît fata lui Daniel Thorpe, pe care orbirea mea partială mă ajută s-o uit, era nefericirea lui cunoscută de toată lumea. După multi ani, un om poate simula multe lucruri, dar nu si fericirea. Într-un mod aproape fizic, Daniel Thorpe răspîndea melancolie.

După o sesiune lungă, noaptea ne-a surprins într-o tavernă oarecare. Pentru a ne simti în Anglia (unde si eram de fapt), dădeam pe gît, în rituale halbe de zinc, bere căldută si neagră.

- În Pundjab, a spus maiorul, mi-au arătat un cersetor. O traditie a Islamului atribuie regelui Solomon un inel care-i îngăduia să înteleagă limba păsărilor. Se credea că cersetorul detinea acel inel. Valoarea lui era atît de mare, încît nu l-a putut vinde niciodată si a murit într-una din curtile moscheii Wazil Khan din Lahore.

M-am gîndit că Chauser nu ignora povestea inelului fermecat, dar nu puteam să spun nimic, fiindcă as fi stricat efectul istorioarei spuse de Barclay.

- Si inelul?, am întrebat eu.

- S-a pierdut, cum se pierd mai toate obiectele fermecate. S-ar putea să fie într-un ungher al moscheii sau în mîna unui om care trăieste într-un loc unde nu sînt păsări.

- Ori unde sînt atît de multe, am spus, încît li se amestecă limbile.

- Povestea dumitale, Barclay, are ceva de parabolă.

Abia atunci a simtit nevoia să vorbească Daniel Thorpe. A făcut-o într-un mod impersonal, fără să se uite la noi. Pronunta engleza într-un fel deosebit, pe care l-am atribuit lungii lui sederi în Orient.

- Nu este o parabolă, a zis, iar dacă este, e adevărată. Există lucruri de o valoare atît de mare, încît nu pot fi vîndute.

Cuvintele pe care încerc să le reconstitui m-au impresionat mai putin decît convingerea cu care le-a spus Daniel Thorpe. Am crezut că avea să mai spună ceva, dar deodată a tăcut, de parcă i-ar fi părut rău că vorbise. Barclay si-a luat rămas bun. Ne-am întors amîndoi la hotel. Se făcuse foarte tîrziu, dar Daniel Thorpe mi-a propus să continuăm conversatia în camera lui. După cîteva lucruri lipsite de importantă, mi-a spus:
- Îti ofer inelul regelui. Bineînteles că este vorba de o metaforă, dar ceea ce acoperă această metaforă nu e mai putin uimitor decît inelul. Îti ofer memoria lui Shakespeare, din zilele celei mai fragede copilării pînă la începutul lui aprilie 1616.
N-am reusit să scot un cuvînt. Era ca si cum mi-ar fi oferit marea.
Thorpe a continuat:
- Nu sînt un impostor. Nu sînt nebun. Te rog să nu te grăbesti să mă judeci pînă nu termin ce am de spus. Maiorul ti-a zis că sînt, sau am fost, medic militar. Povestea poate fi spusă cu putine cuvinte. Începe în Orient, într-un spital plin de răniti, în zori. Data precisă nu are importantă. Adunîndu-si ultimele puteri pentru a putea vorbi, un soldat, Adam Clay, pe care-l atinseseră două rafale de puscă-mitralieră, mi-a oferit, putin înainte de a-si da sfîrsitul, pretioasa memorie. Agonia si febra sînt inventive; am acceptat oferta fără a-i da crezare. De altminteri, după o bătălie, nimic nu ti se pare ciudat. Abia a avut timp să-mi explice conditiile neobisnuite ale darului. Posesorul trebuie să-l ofere cu glas tare, iar celălalt trebuie să-l primească. Cel care-l dă îl pierde pentru totdeauna.

Numele soldatului si scena patetică a încredintării darului mi s-au părut literare, în sensul rău al cuvîntului.
Oarecum întimidat, l-am întrebat:
- Dumneata, acum, ai memoria lui Shakespeare?
Thorpe mi-a răspuns:
- Am, deocamdată, două memorii. Memoria mea personală si memoria acelui Shakespeare care, în parte, am ajuns să fiu. Mai bine zis, două memorii mă au sau mă tin pe mine. Există o zonă în care se confundă. Există un chip de femeie pe care nu stiu cărui veac să îl atribui.
Atunci, eu l-am întrebat:
- Ce-ai făcut cu memoria lui Shakespeare?
Pentru cîteva clipe, s-a lăsat tăcere. Apoi a spus:
- Am scris o biografie romantată, care a fost primită cu dispret de critică si s-a bucurat de un succes comercial în Statele Unite si în colonii. Cred că asta e tot. Cred că te-am prevenit că darul meu nu e o sinecură. Astept în continuare răspunsul dumitale.

Am rămas pe gînduri. Nu-mi consacrasem oare viata, pe cît de stearsă, pe atît de ciudată, căutării lui Shakespeare? Nu era drept ca, la sfîrsitul acestei lungi căutări, să-l găsesc?

Articulînd apăsat fiecare cuvînt, am spus:
- Primesc memoria lui Shakespeare.
Ceva, fără îndoială, s-a petrecut, dar eu n-am simtit.
Ceva ca un început de oboseală, poate închipuită.
Îmi aduc aminte perfect că Thorpe mi-a spus:

- Memoria a intrat în constiinta dumitale, dar trebuie să o descoperi. Va apărea în vise, în starea de veghe, cînd întorci filele unei cărti sau cînd dai coltul. Nu fii nerăbdător, nu inventa amintiri. Hazardul te poate favoriza ori te poate amîna, ascultînd de natura lui misterioasă. Pe măsură ce eu uit, dumneata îti vei aminti. Nu-ti pot făgădui nici un termen.

Restul noptii l-am consacrat unei discutii despre caracterul lui Shylock. M-am abtinut să cercetez dacă Shakespeare a avut de-a face cu evreii. N-am vrut ca Thorpe să-si închipuie că-l pun la încercare. Am constatat, si nu stiu dacă o făceam cu usurare sau cu neliniste, că opiniile lui erau la fel de academice si de conventionale ca ale mele.

Desi a doua zi a decurs normal, noaptea următoare n-am putut să dorm aproape deloc. Am descoperit, ca de atîtea alte ori, că sînt un las. De frică să nu fiu dezamăgit, nu m-am lăsat în voia noii sperante. Am preferat să cred că darul lui Thorpe era iluzoriu. Irezistibil, însă, cu timpul speranta a precumpănit. Shakespeare avea să fie al meu, asa cum nimeni nu fusese al altcuiva, nici în iubire, nici în prietenie, nici măcar în ură. Într-un fel sau altul, eu aveam să fiu Shakespeare. Nu aveam să scriu tragediile, nici complicatele sonete, dar aveam să-mi aduc aminte clipa în care mi-au fost revelate vrăjitoarele, care sînt totodată si Pàrcele, si aveam să-mi aduc aminte clipa în care mi-a fost dat să scriu necuprinsele rînduri:

And shake the yoke of inauspicious
stars
From this worldweary flesh.

Aveam să-mi aduc aminte de Anne Hathaway asa cum îmi aduc aminte de femeia aceea, acum matură, care m-a învătat dragostea într-un apartament din Lübeck, cu multi ani în urmă. (Am încercat să mi-o amintesc si am putut să recuperez numai tapetul de hîrtie, care era galben, si lumina care intra pe fereastră. Acest prim esec ar fi trebuit să-mi atragă atentia asupra celor ce aveau să urmeze.)


Postulasem că imaginile prodigioasei memorii vor fi mai ales vizuale. Dar n-a fost asa. După cîteva zile, pe cînd mă bărbieream, am pronuntat în fata oglinzii cîteva cuvinte care m-au surprins si care apartineau, cum mi-a indicat un coleg, vocabularului lui Chaucer. Într-o seară, iesind de la Muzeul Britanic, am fluierat o melodie simplă pe care n-o auzisem niciodată.

Cititorul a observat, desigur, trăsătura comună a acestor prime revelatii ale unei memorii care era, în pofida strălucirii cîtorva metafore, mai mult auditivă decît vizuală.

Potrivit lui De Quincey, creierul omului e un palimpsest. Fiecare nouă scriere acoperă scrierea anterioară si este acoperită de scrierea următoare, dar atotputernica memorie poate dezgropa orice imprimare, oricît de momentană ar fi fost, dacă i se oferă un stimul suficient de puternic. Judecînd după testamentul lui, nu exista nici o carte, nici măcar Biblia, în casa lui Shakespeare, dar toată lumea cunoaste cărtile pe care le-a citit: Chaucer, Gower, Spenser, Christopher Marlowe. Cronica lui Holinshed, Montaigne în versiunea lui Florio, Plutarh tradus de North. Eu posedam în mod latent memoria lui Shakespeare; lectura, vreau să spun, re-lectura acestor vechi volume ar fi imboldul pe care-l căutam. Am citit si sonetele, care sînt opera lui cea mai directă. Am găsit uneori explicatia sau mai multe explicatii. Versurile bune impun lectura cu glas tare; după cîteva zile, am recuperat fără efort er-urile aspre si vocalele deschise ale veacului al saisprezecelea.

Am scris în Zeitschrift für germanische Philologie că sonetul 127 se referea la memorabila înfrîngere a Invincibilei Armade. Nu mi-am adus aminte că Samuel Butler, în 1899, formulase această teză.

O vizită la Stratford-on-Avon a fost, cum era de asteptat, sterilă.

Pe urmă s-a produs transformarea treptată a viselor mele. Nu mi-au fost hărăzite, ca lui De Quincey, cosmaruri splendide, nici evlavioase viziuni alegorice, în maniera maestrului său, Jean Paul. Chipuri si încăperi necunoscute au intrat în noptile mele. Primul chip pe care l-am identificat a fost acela al lui Chapman; apoi, acela al lui Ben Jonson si acela al unui vecin al poetului, care nu figurează în biografii, dar cu care Shakespeare se vedea des.


Cine cumpără o enciclopedie nu cumpără fiecare rînd, fiecare paragraf, fiecare pagină si fiecare gravură; cumpără simpla posibilitate de a cunoaste unul dintre aceste lucruri. Dacă aceasta se întîmplă cu un lucru concret si relativ simplu, dată fiind ordinea alfabetică a părtilor, vă puteti desigur închipui ce se poate întîmpla cu un lucru abstract si variabil, ondoyant et divers, cum este memoria unui mort.


Nimănui nu-i este dat să cuprindă într-o singură clipă si în întregime propriul său trecut. Nici lui Shakespeare, după stiinta mea, nici mie, care am fost mostenitorul lui partial, nu ne-a fost hărăzit acest dar. Memoria omului nu este o sumă; este o dezordine de posibilităti nedefinite. Fericitul Augustin, dacă nu mă însel, vorbeste de palatele si cavernele memoriei. Cea de a doua metaforă este mai exactă. Am intrat în aceste caverne.


La fel cu memoria noastră, memoria lui Shakespeare includea zone întinse de umbră respinse deliberat de el. Nu fără o usoară surprindere, mi-am adus aminte că Ben Jonson îl punea să recite hexametri latinesti si grecesti si că urechea, incomparabila ureche muzicală a lui Shakespeare, gresea adeseori cantitatea, stîrnind hohote de rîs printre colegii lui.


Mi-a fost dat să recunosc stări de fericire si de amărăciune, care depăsesc experientele obisnuite ale oamenilor. Fără ca eu să stiu, lunga si sîrguincioasa mea singurătate mă pregătise pentru primirea docilă a miracolului.


După vreo treizeci de zile, memoria mortului mă însufletea. Timp de o săptămînă de ciudată fericire, aproape că am crezut că sînt Shakespeare. Opera s-a înnoit pentru mine. Stiu că Luna, pentru Shakespeare, era mai putin Luna decît Diana si mai putin Diana decît acest obscur cuvînt care se pronuntă tărăgănat: moon. Si am mai făcut o descoperire. Aparentele neglijente ale lui Shakespeare, acele absences dans l^infini despre care apologetic vorbeste Hugo, au fost deliberate. Shakespeare le-a tolerat sau le-a intercalat, pentru ca discursul lui, destinat scenei, să pară spontan si nu prea cizelat si artificial (nicht allzu glatt und gekünstelt). Din acelasi motiv a amestecat metaforele:


my way of life
Is fall^n into the sear, the yellow leaf.


Într-o zi am putut distinge o vină în adîncul memoriei lui. Nu am încercat s-o definesc; Shakespeare a făcut-o o dată pentru totdeauna. Mă multumesc să spun că această vină nu avea nimic de a face cu perversiunea.


Am înteles că facultătile sufletului omenesc, memoria, intelectul si vointa, nu sînt o fictiune scolastică. Memoria lui Shakespeare nu-mi putea dezvălui altceva decît împrejurările de care a avut parte Shakespeare. Este limpede că acestea nu alcătuiesc elementul esential al originalitătii poetului; importantă este opera pe care a executat-o cu acest material efemer.


În naivitatea mea, proiectasem, la fel cu Thorpe, o biografie. Nu mi-a trebuit mult timp ca să descopăr că acest gen literar cere însusiri de scriitor, pe care, fără nici o îndoială, eu nu le am. Nu stiu să povestesc. Nu stiu să povestesc nici propria mea viată, care este mult mai extraordinară decît viata lui Shakespeare. De altminteri, această carte ar fi de prisos. Hazardul sau destinul i-au dat lui Shakespeare banalele lucruri teribile pe care orice om le cunoaste: el a stiut să le transforme în plăsmuiri, în personaje mult mai expresive decît omul cenusiu care le-a vizat, în versuri în care se vor recunoaste rînduri si rînduri de oameni, în muzică verbală. Ce rost avea să destram această tesătură, să nărui acest turn, să readuc la măsuratele proportii ale unei biografii documentare sau ale unui roman realist zgomotul si furia lui Machbeth?


Goethe constituie, cum se stie, cultul oficial al Germaniei; mai intim este cultul lui Shakespeare, pe care îl profesăm nu fără nostalgie. (În Anglia, Shakespeare, care se află atît de departe de englezi, nu constituie cultul oficial; cartea Angliei este Biblia.)


În prima etapă a aventurii, am simtit fericirea de a fi Shakespeare; în ultima, am simtit apăsarea si spaima. La început, cele două memorii nu îsi amestecau apele. Cu timpul, marele rîu al lui Shakespeare a amenintat si aproape a înecat modestul meu firicel de apă. Am băgat de seamă cu teamă că începeam să uit limba părintilor mei. Si cum identitatea personală se bazează pe memorie, m-am temut să nu-mi pierd mintile.


Prietenii veneau să mă viziteze; m-a mirat faptul, că nu băgau de seamă că mă aflam într-un infern.


Am început să nu mai înteleg lucrurile cotidiene care mă înconjurau (die alltägliche Umwelt). Într-o zi m-am rătăcit printre alcătuiri uriase de fier, de lemn si de sticlă. M-au zăpăcit suierături si strigăte. Am avut nevoie de o clipă, care mi s-a părut nesfîrsită, pînă să recunosc locomotivele si vagoanele din gara din Bremen.


Pe măsură ce trec anii, orice om e silit să suporte greutatea din ce în ce mai mare a memoriei lui. Două memorii mă covîrseau, confundîndu-se uneori: a mea si a celuilalt, care era incomunicabilă.


Toate lucrurile vor să rămînă ceea ce sînt, cum a scris Spinoza. Piatra vrea să fie piatră, tigrul, vrea să fie tigru, eu voiam să fiu iarăsi Hermann Soergel.


Am uitat data la care am hotărît să mă eliberez. Am găsit metoda cea mai simplă. Am format la telefon cîteva numere la întîmplare. Îmi răspundeau glasuri de copii ori de femei. Am socotit că datoria mea era să le respect. Am dat în sfîrsit peste un glas cult de bărbat. I-am spus:


- Vrei memoria lui Shakespeare? Stiu că ceea ce-ti ofer este foarte grav. Gîndeste-te bine.


Un glas neîncrezător mi-a răspuns:


- Voi înfrunta acest risc. Primesc memoria lui Shakespeare.


I-am înfătisat conditiile darului. În chip paradoxal, simteam în acelasi timp nostalgia cărtii pe care ar fi trebuit să o scriu si pe care mi-a fost interzis să o scriu si teama că oaspetele, spectrul, nu mă va lăsa să o scriu niciodată.


Am pus receptorul în furcă si am repetat ca pe o sperantă aceste resemnate cuvinte:


Simply the thing I am shall make me live.


Găsisem metode riguroase pentru a trezi vechea memorie; am fost nevoit să caut altele pentru a o sterge. Una dintre numeroasele metode pe care le-am folosit a fost studiul mitologiei lui William Blake, discipol rebel al lui Swedenborg. Mi-am dat seama că nu era atît de complexă pe cît era de complicată.


Calea aceasta, precum si altele, nu mi-au fost de nici un folos; toate mă duceau la Shakespeare.


Am găsit pînă la urmă singura solutie pentru a-mi umple timpul asteptării: riguroasa si vasta muzică a lui Bach.


P.S. 1924. Acum sînt un om între oameni. În starea de veghe profesorul emerit Hermann Soergel, care mînuiesc un fisier si redactez nimicuri erudite, dar în zori îmi dau seama, uneori, că acela care visează este altul. Din cînd în cînd, destul de rar, mă surprind mici si fugare frînturi de amintiri, care, poate, sînt adevărate.



Trad: Andrei Ionescu