Când seceta pe pământ va fi întins pielea ei de
măgăriţă şi întărit lutul alb în jurul izvorului, sarea trandafirie a salinelor
va vesti rosurile de sfârşit de imperii şi femela ameţită a tăunului, spectru
cu ochi de fosfor, s-o năpusti, nimfomană, asupra corpurilor bărbaţilor
dezbrăcaţi de pe plaje... Mocirlă a graiului, stacojie, destul cu-ngâmfarea ta!
Când seceta pe pământ îşi va
fi pus temeliile, vom cunoaşte un timp mai bun la înfruntările omului: timp de veselie şi
de trufie pentru marile ofensive ale spiritului. Pământul şi-a despuiat osânza
şi ne lasă moştenire concizia sa. Să preluăm noi ştafeta. Recurgere la om şi
mers liber! Secetă,
o, favoare! cinstire şi
lux pentru o elită! Zi-ne alegerea aleşilor tăi... Sistru-al lui Dumnezeu,
ne fii părtaş. Carnea ne fu aici mai aproape de os: carne de lăcustă sau de
peşte zburător! Marea însăşi ne azvârle suveicile-i din os de sepie şi panglicile-i de alge
ofilite: eclipsă şi lipsă în orice carne, o timp al marilor erezii!
Când seceta pe pământ îşi va fi-ntins arcul, îi
vom fi struna scurtă şi vibrarea îndepărtată. Secetă, chemarea noastră şi prescurtarea
noastră... «Şi eu, spune Chematul, am apucat în mâini armele: torţe ridicate
la toate grotele, şi lumineze-se-n mine toată aria posibilului! Eu iau drept
acord de bază acest strigăt îndepărtat al naşterii mele».Şi pământul foarte slăbit îşi striga
foarte marele strigăt de văduvă batjocorită. Şi acesta a fost un lung strigăt
de măcinare şi încordare. Iar pentru noi, timp de-a creşte şi de-a crea... Pe
pământul ciudat, cu hotare de pustiu, unde
fulgerul bate-n negru, duhul lui Dumnezeu şi-avea dogoarea de limpezime, şi pământul
veninos se-nfierbânta ca un masiv de coral de tropice... Nu mai era culoare în
lume decât acest galben de orpiment?
«Ienuperi de Fenicia», mai
creţi ca un cap de Maur sau de femeie din Nubia, şi voi If- uri incoruptibile, paznici de forturi şi de insule întărite pentru prizonieri
de Stat, mascaţi cu fier, veţi fi singurii, în tot acest timp, să consumaţi
aici sarea neagră a pământului? Plante cu ghimpi şi gheare se-ntorc în
mărăciniş; verigarul şi şistul sunt pelerinii hăţişului... Ah! ni se
lase doar acest fir de pai între dinţi!
Oh, Maïa, dulce şi înţeleaptă şi Mumă a orice
vis, sfătuitoare şi mijlocitoare-ntre toate taberele pământului, nu te teme
de anatemă şi de blestem pe pământ. Veni-vor timpurile, din nou, ce vor readuce
ritmul anotimpurilor; nopţile vor readuce apa vie la ugerele pământului. Orele
drumeţesc în faţa noastră ca espadrile, şi,
îndărătnică, viaţa va urca iar din adăposturile-i subterane cu-ntreaga-i oaste
de fideli:«Luciliile»-i, sau muştele aurii de pe carne, păduchii-i şi
moliile-i şi ploşniţele-i din praf; şi «Talitrele»-i, sau purecii de mare, sub
iarba de mare a plajelor cu mirosuri de spiţerie. Albiliţa vineţie şi cantarida
verde ne vor readuce accentul şi culoarea;
şi pământul tatuat cu roşu va îmbrăca iarăşi marii-i trandafiri necredincioşi,
precum pânzeturi pictate pentru femei din Senegambia. Pecinginile de purpuri
ale şopârlei sub glii bat de acum spre negru
de opiu şi de sepia... Ne vor veni din nou frumoasele năpârci, de asemenea,
în vizită, care par să coboare din litiere cu mlădierile lor de şolduri à la
Sanseverina. Prigorii deAfrica şi Viespari apivori vor face inspecţii viespei
la scorburile falezelor. Şi Pupăza vestitoare va căuta încă pe pământ umărul
princiar unde să se-aşeze...
Zbucneşte, o, sevă neînţărcată! Iubirea sparge de
peste tot, până sub os şi sub unghie. Pământul însuşi îşi schimbă scoarţa. Să vină rutul, boncăluitul! şi omul încă,
numai genune, se apleacă fără păs peste noaptea inimii lui. Ascultă, o,
inimă credincioasă, această zbatere subt pământ a unei aripi ne-nduplecate...
Sunetul se trezeşte şi salvează roiul în zumzet al stupului: şi timpul pus în obezi
ne face să auzim în depărtări ciocănirea-i de
ghionoaie...
Gâştele sălbatice se
împrăştie, oare, înspre ţărmurile moarte ale orezăriilor, şi hambarele publice
vor ceda într-o seară talazurilor mulţimii?... O, pământ alungerii şi-al minunii –
pământ încă darnic pentru om până-n izvoarele-i submarine celebrate de Cezari, câte
minunăţii încă suie spre noi din hăul nopţilor tale! Astfel pe timp de clociri
de furtună – o ştiam cu adevărat? –
caracatiţele pitice din mari adâncuri suie din nou, odată cu noaptea, spre
faţa-n umflări aapelor... Nopţile vor readuce pe pământ prospeţimea
şi dansul: pe pământul osificat cu aflorimente de fildeş vor răsuna iar sardane şi sacone, şi basul lor
îndârjit ne şi ţine urechea în ascultare la odăile subterane. La pocnetul crotalilor şi al tocului de lemn se mai
face auzită, printre veacuri, dansatoarea gadiană ce
omora în Hispania urâtul Proconsulilor romani... Ploile nomade, venind din Est,
vor mai zdrăngăni dindaireaua ţigănească; şi frumoasele averse de sfârşit de
vară, descinse din largul mării în rochii de searălungi, îşi vor plimba încă pe
pământ poala de fuste paietate...O, mişcare
către Fiinţă şi renaştere-ntru Fiinţă! Nomade toate pulberile! ...şi timpul
fluieră-nlungul gliei... Vântul ce schimbă pentru noi înclinaţia dunelor
o să ne-arate în plină zi poate locul unde mulată în noapte fu faţa zeului care
aici îşi avea sălaş...
Da, fi-vor
toate acestea. Veni-vor timpurile, da! ce ridică interdicţia de pe faţa
pământului. Ci înc-o vreme e anatema şi încă
ora e cu blestem: pământul sub fese, izvorul pecetluit... Încetează, o, vis, de
aînvăţa, şi tu, memorie, de-a zămisli.
Avide şi muşcătoare fie orele noastre noi! şi
aşijderi pierdute fie-n câmpul memoriei unde nimenin-a trăit din rămăşiţe ale culesului. Scurtă viaţa, scurt mersul, şi
moartea ne dijmuieşte. Prinosul cătretimp nu mai este acelaşi. O, timp
al lui Dumnezeu, ne ai în seamă.
Faptele ne preced, şi obrăznicia ne conduce: zei
şi lichele sub aceeaşi ţesală, pe vecie-n aceeaşi familie. Şi căile ni-s de-o
seamă şi gusturile aceleaşi – ah! tot acest foc al unui suflet fără mireasmă,
ce-l poartă pe om la mai viul său: la mai lucidul, mai fermul
său.Agresiuni ale minţii, piraterii ale inimii – o timp al marei râvniri. Nici
o predică pe pământ nu ne-ostoieşte setea;
nici o vărsare-n noi nu-nchide izvorul dorinţei.
Seceta ne stârneşte şi setea
ne aţâţă. Faptele noastre-s parţiale, lucrările parcelare! O, timp al lui Dumnezeu,
ne vei fi în sfârşit părtaş? Zeul se macină înfruntând omul, omul se macină
înfruntând zeul. Şi cuvintele graiului îşi refuzătributul: cuvinte fără hram şi
fără legătură şi care rod însăşi frunza vastă a graiului ca pe o frunză verde
dedud, cu un nesaţ de insecte, de omizi... Secetă, o, favoare, zi-ne alegerea
aleşilor tăi.Voi ce vorbiţi oseta pe vreun plai caucazian, în timp de mare
secetă şi de erodări de roci, ştiţi câtde-aproape de sol, în firul ierbii şi-al
brizei, se face simţit divinul prin respirarea lui.
Secetă, o favoare!Amiaza oarbă ne luminează:
fascinaţii la sol ale semnului şi obiectului.
Când seceta pe pământ îşi va fi slăbit strânsoarea, din păgubirile-i vom reţine
ce-i mai de preţ:slăbire şi sete şi favoare de a fi.«Şi eu, zice Alesul,
mă-nfriguram de aceste friguri. Şi ocara tăriei ne funorocul.» Secetă, o,
patimă! desfătare şi hram pentru o elită.
Şi iată-ne acum pe căi de exod. În depărtări
pământul îşi arde tămâile. Carnea sfârâie până la os.Ţinuturi în urma noastră se sting în plin foc al zilei. Şi pământul
despuiat îşi arată claviculele galbenegravate de semne necunoscute. Unde
fu sorgul, secara, fumegă lutul alb, de culoarea drojdiei arse.
Câinii coboară cu noi potecile
mincinoase. Şi Amiaza Urlătoare îşi caută morţii în tranşeele înţesate de insecte
în migraţie. Dar căile ni-s aiurea şi orele nebuneşti, şi, roşi de luciditate
şi beţi devremuiri, iată, înaintăm într-o seară pe pământul lui Dumnezeu ca un norod
de înfometaţi ce şi-a devorat seminţele...
Încălcare! încălcare! Tăios
mersul nostru, neobrăzată căutarea. Şi înainte ni se înalţă-n de ele lucrările-ne de mâine, mai
incisive şi scurte –corozive. Acum acrului şi asprului le cunoaştem legile. Mai
mult decât fructe de Africa sau mirodenii latine, bucatele ne mustesc de
acizi, iar izvoarele ni-s ascunse. O, timp al lui Dumnezeu, ne fii prielnic. Şi
dintr-o arsură de usturoi se va naşte poate-ntr-o seară scânteia geniului. Unde
fugea ea ieri, unde-o fugi ea mâine?Vom fi
aici, şi-ntre cei dintâi, spre-a-mpresura pe pământ izbucnirea fulgerătoare.
Aventura e nesfârşită şi-i vom face faţă. E-aici în această seară faptul
omului.Prin cele şapte oase sudate, ale feţei şi ale frunţii, în Dumnezeu
se-ndârjească omul şi se macine până la os, ah! până la troznetul
osului!... Vis al lui Dumnezeu, ne fii părtaş...
„Maimuţă a lui Dumnezeu, destul cu trucurile!”
1974
