Salman Rushdie - Versetele satanice (fragment)

  
Imposibilul s-a interpus între Pamela şi Jamshed după ce au petrecut şapte nopţi făcând dragoste cu un entuziasm inepuizabil, o tandreţe infinită şi o asemenea prospeţime a spiritului, că ai fi crezut că abia ce se inventase activitatea respectivă. Timp de şapte zile au rămas dezbrăcaţi, cu instalaţia de încălzire centrală dată la maximum şi prefăcându-se că sunt amanţi tropicali în nu ştiu ce ţară călduroasă şi plină de soare din sud. Jamshed, care fusese întotdeauna stângaci cu femeile, i-a spus Pamelei că nu se mai simţise atât de grozav de la optsprezece ani, din ziua in care a învăţat în cele din urmă să meargă pe bicicletă. Chiar în momentul în care i-au scăpat pe gură cuvintele respective, s-a temut că stricase totul, că o astfel de comparaţie între marea iubire a vieţii sale şi bicicleta şubredă de pe vremea studenţiei va fi luată drept insulta care, fără îndoială, şi era. Dar n-ar fi trebuit să-şi facă griji, pentru că Pamela l-a sărutat pe gură şi i-a mulţumit, informându-l că rostise lucrul cel mai frumos pe care i-l spusese vreodată un bărbat unei femei. În acea clipă Jamshed a înţeles că n-are cum să dea greş şi, pentru prima oară în viaţă, a început să se simtă cu adevărat în siguranţă, în siguranţă ca o casă, în siguranţă ca o fiinţă care este iubită. Iar Pamela Chamcha se simţea la fel.
În a şaptea noapte au fost treziţi dintr-un somn fără vise de zgomotul inconfundabil făcut de cineva care încearcă să intre în casă.
-Am o crosă de hochei sub pat, a şoptit îngrozită Pamela.
-Dă-o încoace, a şuierat Jumpy, care era la fel de înspăimântat.
-Vin cu tine, s-a cutremurat Pamela.
Iar Jumpy a zis, tremurând la rândul lui:
-O, nu, nici vorbă!
În cele din urmă au pornit amândoi tiptil pe scări în jos, îmbrăcaţi în capoatele cu volanaşe ale Pamelei, fiecare cu câte o mână pe crosa de hochei, pe care niciunul nu se simţea destul de viteaz să o folosească. Dacă e un bărbat cu o puşcă, s-a trezit Pamela gândindu-se, un bărbat cu o puşcă şi care îi spune, Du-te înapoi sus... Au ajuns la poalele treptelor. Cineva a aprins luminile.
Pamela şi Jumpy au ţipat la unison, au dat drumul crosei de hochei şi au fugit înapoi, sus, cât au putut de repede, în timp ce în holul principal, iluminată puternic şi stând lângă uşa de sticlă de la intrare, pe care o spărsese ca să apuce mânerul încuietorii normale (pradă pasiunii de care fusese cuprinsă, Pamela uitase să pună încuietorile de siguranţă), se afla o creatură de coşmar sau de film de groază, o creatură acoperită cu noroi, gheaţă şi sânge, cea mai păroasă fiinţă pe care aţi văzut-o vreodată, una cu picioare şi copite de ţap uriaş, un trunchi de bărbat acoperit cu păr de capră, braţe de om şi cap cu coarne, dar altfel omenesc, acoperit şi el cu nămol, mizerie şi un început de barbă. Singură şi nevăzută de nimeni, implauzibila făptură a căzut cu faţa în jos şi a rămas nemişcată.
Sus, chiar la ultimul etaj al casei, adică în „bârlogul” lui Saladin, doamna Pamela Chamcha se zvârcolea în braţele iubitului ei, plângând din toţi rărunchii şi urlând cât putea de tare:
-Nu se poate! Soţul meu a explodat! Niciun supravieţuitor! Mă auzi? Eu sunt văduva Chamcha, al cărei bărbat este al dracului de mort!