Rainer Maria Rilke - Povestiri despre Bunul Dumnezeu

   

Unul care asculta pietrele

Sunt iarăşi la prietenul meu olog. El zâmbeşte în felul lui ciudat: „Şi despre Italia mie nu mi-ai spus niciodată nimic”. „Adică să-mi răscumpăr vina cât mai curând cu putinţă?”
Ewald aprobă din cap şi închise ochii ca pentru a asculta. Aşadar, încep: „Ceea ce simţim noi ca primăvară, pentru Dumnezeu e o fărâmă de zâmbet fugar care alunecă pe suprafaţa pământului. El, pământul parcă-şi aduce aminte de ceva, iar în timpul verii povesteşte tuturor despre acest lucru, până când devine tot mai înţelept în marea tăcere a toamnei prin care se spovedeşte celor singuratici. Toate primăverile pe care le-ai trăit dumneata şi cu mine, adunate laolaltă, n-ajung să împlinească o secundă de-a lui Dumnezeu. Primăvara, ca s-o ia Dumnezeu în seamă, nu se poate să rămână în arbori şi-n lunci, ea trebuie să se înstăpânească într-un fel în oameni, căci atunci nu se mai petrece, ca să zicem aşa, în timp, ci mai mult în veşnicie şi sub privirea lui Dumnezeu. Odată, când s-a întâmplat aşa, privirile lui Dumnezeu se plecau în unduirea lor gravă asupra Italiei. Dedesubt, ţara era luminată, vremea strălucea ca aurul, dar de-a curmezişul ei, ca un drum sumbru, se lungea umbra unui om spătos, grav şi negru, iar departe, înainte-i, umbra mâinilor lui zămislitoare, neliniştită tresărind peste Pisa, când peste Neapole, când topindu-se în mişcarea nestatornică a mării. Dumnezeu nu-şi putuse lua ochii de la aceste mâini, care dintru început i se părură împreunate ca pentru rugăciune, dar rugăciunea, ce izvora din ele, le împinse departe una de alta. În ceruri se făcu tăcere. Sfinţii toţi urmăreau privirile Domnului şi cătau ca şi el la umbra ce învăluia Italia pe jumătate şi imnurile înmărmuriră pe chipurile îngerilor, şi stelele tremurau, că se temeau să nu se fi făcut vinovate cu ceva şi aşteptau smerite cuvântul de mânie al Domnului. Dar nimic din toate acestea nu se întâmplă. Cerurile se deschiseră, în toată măreţia lor, deasupra Italiei, aşa că în Roma, Rafael căzu în genunchi, iar fericitul Fra Angelico din Fiesole sta pe-un nour şi se bucura de aceasta. Rugăciuni multe se ridicară în ceasul acela de pe pământ spre cer. Dumnezeu însă recunoscu numai una: puterea lui Michelangelo se ridica spre dânsul ca mireasma podgoriilor. Şi el îngădui ca ea să-i cuprindă gândurile. Se aplecă mai adânc, dete cu ochii de omul care zămislea, privi, peste umerii lui, la mâinile care ascultau piatra şi se înspăimântă: să fie cumva şi-n pietre suflete? De ce va fi ascultând omul acela pietrele? Şi iată că mâinile lui s-au trezit şi răscoleau piatra, cum ai răscoli un mormânt din care o voce slabă, muribundă, pâlpâie: „Michelangelo”, strigă Dumnezeu cuprins de nelinişte, „cine este în piatră?”. Michelangelo tresări; mâinile îi tremurau. Apoi răspunse înăbuşit: „Tu, Doamne, cine altul? Dar eu nu pot s-ajung până la tine” Şi atunci Dumnezeu simţi că el era în piatră şi se simţi parcă îngrijorat şi stânjenit. Întregul cer era tot o piatră, iar el era închis în adâncul ei şi nădăjduia ca mâinile lui Michelangelo vor veni să-l libereze şi le auzea venind, dar erau încă departe. Maestrul era însă iarăşi aplecat asupra lucrului. El cugeta necontenit: tu eşti numai un mic bloc şi altul de-abia de-ar putea descoperi în tine un om. Eu însă simt aici un umăr: e a lui Iosif din Arimateea, dincoace se pleacă Maria, simt mâinile tremurătoare cum ţin pe Iisus, Domnul nostru, care-şi dădu duhul pe cruce. Dacă aceştia trei au loc în această marmură mică, cum să nu ridic eu dintr-o stâncă un întreg neam adormit? Şi cu lovituri largi eliberă cele trei făpturi din Pieta, dar nu ridică deplin vălurile de piatră de pe chipuri, parcă s-ar fi temut ca tristeţea lor adâncă să nu rămână pe mâinile lui, amorţindu-le. Astfel îşi căută refugiul la o altă piatră. Dar totdeauna şovăia să dea unei frunţi deplina ei claritate, unui umăr rotunzimea lui desăvârşită, şi pe când sculpta o femeie, nu-i mai aşternea ultimul zâmbet pe gură, ca frumuseţea ei să nu fie trădată în întregime. În această vreme, schiţă monumentul funerar pentru Giulio della Rovere. Un munte voia să clădească peste acest papă de fier şi totodată un neam întreg care să populeze muntele. Clocotind de multe planuri nelămurite, luă drumul spre cariera de marmură. Peretele ei se ridica prăpăstios deasupra unui sat nevoiaş. Urmele blocurilor desprinse de curând, încadrate de măslini şi piatră mohorâtă, păreau un chip uriaş şi palid, sub un păr încărunţit. Îndelung rămase Michelangelo în faţa frunţii învăluite a acestui chip. Deodată zări sub ea doi ochi enormi care îl ţinteau din piatră. Şi Michelangelo îşi simţi făptura crescând sub înrâurirea acelei priviri. Şi el se ridica acum deasupra câmpiei şi i se părea că stă de când lumea în faţa muntelui, ca dinaintea unui frate. Valea dispărea în urma lui, ca sub paşii unuia care suie tot mai sus, căsuţele se-nghesuiră unele într-altele, ca nişte turme şi chipul din stâncă i se arătă mai aproape şi mai înrudit, sub albul lui văl de piatră. Avea o expresie de aşteptare, nemişcată şi totuşi gata parcă să vorbească. Michelangelo se cufundă în gânduri: „ Pe tine nimeni nu te poate nimici, tu eşti Unic” şi apoi ridicând glasul: „Pe tine vreau să te desăvârşesc, tu eşti opera mea” Şi se întoarse apoi la Florenţa. Zări o stea şi turnul Domnului. Şi la picioarele lui cădea seara. Deodată la Porta Romana, şovăi. Cele două rânduri de case se întinseră către el ca nişte braţe şi, prinzându-l, îl duseră în oraş. Şi tot mai înguste şi mai întunecoase se făceau străzile şi, când intră în casă, se simţi cuprins de mâini misterioase de care nu putea să scape. Se refugie în sală şi de acolo în camera scundă, numai doi paşi de lungă, unde obişnuia să scrie. Pereţii se lipiră de el şi păreau că luptă cu mărimea lui neobişnuită şi-l sileau să reintre în vechea şi îngusta-i făptură. Şi el îndură totul. Căzu în genunchi şi se lăsă plămădit de dânşii. Simţi în sine o umilinţă pe care n-o cunoscuse niciodată şi dori din suflet să fie mic. Şi un glas veni: „Michelangelo, cine e în tine?” Şi omul din odăiţa cea strâmtă îşi lăsă fruntea să-i cadă grea, în mâini, şi şopti: „Tu, Doamne, cine altul?”. Şi atunci cerc mare se făcu în jurul lui Dumnezeu şi el îşi ridică faţa, aplecată deasupra Italiei, şi privi în preajmă: în măntii şi cu mitre stăteau sfinţii, iar îngerii cu cântecele lor, ca nişte ulcioare pline de strălucirea izvoarelor, umblau pe sub stelele însetate şi fără margini era cerul.
Prietenul meu olog îşi ridică privirile şi le lăsă ca norii serii să le ducă cu ei de-a lungul cerului: „E oare Dumnezeu acolo?” întrebă el. Eu tăcui. Apoi mă plecai spre el: „Ewald, suntem noi aici?” Şi ne strânserăm mâinile, din inimă.