Rainer Maria Rilke - Din Cartea a treia Cartea despre sărăcie şi moarte

   
Fă-mă paznicul depărtărilor tale
Fă-mă paznicul depărtărilor tale,
fă-mă să am pentru pietre-ascultare,
dă-mi ochi pe care să-i desfăşor
pe-a mărilor tale însingurare;
să însoţesc a fluviilor cale
şi de pe malurile-asurzitoare,
departe-n zvonul nopţii să cobor...
În ţările-ţi pustii să mă trimiţi,
de vânturi nemiloase răscolite,
cu mari mânăstiri ce stau ca veşminte
în jurul netrăitelor vieţi.
Acolo vreau cu pelerinii să rămân,
prin nici o amagire despărţit
să nu mai fiu de al lor glas şi chip,
şi-n dosul unui orb bătrân,
s-apuc pe-un drum nebănuit.

Căci, doamne, marile oraşe
Căci, doamne, marile oraşe
pierdute sunt şi despletite;
Ca dintre flăcări fuge cel mai mare -
şi să-l aline nu e alinare,
şi curg micile-i ore risipite.
Trăiesc acolo oameni, trăiesc greu şi rău,
în case-adânci, şi gestu-i înspăimântă,
speriaţi mai rău ca turma nou născută;
respiră-afară treaz pământul tău,
ei însă sunt şi nu mai ştiu că sunt.
Acolo cresc copii pe lângă geamuri,
ascunse-n umbre veşnic cenuşii,
şi nu ştiu ca afară, flori pe ramuri
cheamă spre zări, spre vânt, spre bucurii -
şi nu pot fi decât copii şi-s trişti copii.
Cresc fete-n floare spre necunoscut
şi le e dor de calma lor copilărie,
dar nu-i acolo ceea ce-au cerut,
şi tremurând se-nchid pentru vecie.
şi în ascunsele odăi, din fund,
au zilele maternităţii amăgite,
nopţi lungi, cu scâncet fără voie izvorând,
ani fără lupte, reci, cu forţe vlăguite.
şi-n plina beznă stă al morţii pat,
şi-ncet ele-l doresc, cu-nfiorare,
şi mor ca-n lanţuri, mor îndelungat,
şi ies din casă ca o cerşetoare.

Trăiesc acolo oameni, flori palide sub zgură
Trăiesc acolo oameni, flori palide sub zgură,
şi mor uimiţi de-o lume-mpovărată.
şi că se schimbă-n hâda strâmbătura
surâsul lor de gingaşă făptură,
nu vede nime-n noaptea-nfricoşată.
Ei merg pe uliţi, înjosiţi, bătrâni,
de-absurde lucruri cărora slujesc,
şi hainele pe ei se veştejesc
şi-mbătrânesc frumoasele lor mâini.
Mulţimea nu îi cruţă, îi apasă,
deşi sunt slabi, cumva şovăitori,
doar câini străini ce nicăieri n-au casă
merg uneori, tăcut, în urma lor.
La sute de călăi ei sunt ostateci,
ăi orice oră-i strigă şi-i arată;
lângă spitale-aşteaptă singurateci
ziua intrării, ziua-nfricoşată.
Moartea-i aici. Nu cea de odinioară
ce-l atinsese pe copil în mers -
nu mica moarte-n magic înţeles;
ci-a lor atârnă verde şi amară,
ca rodu-n ei ce crud va fi cules.

Dă, doamne, fiecărui a sa moarte
Dă, doamne, fiecărui a sa moarte,
cea ce se iscă din viaţa-n care
de sens, iubire, chin avut-a parte.

Căci noi suntem doar coaja, frunza doară
Căci noi suntem doar coaja, frunza doară.
Moartea cea mare, ce-i în orişicine,
ea-i acel fruct pe care totu-l împresoară.
De dragul lui fetiţe se ridică
şi-apar ca un copac dintr-o lăută,
de dorul lui băieţii se-nfiripă;
celor ce cresc, femeile le-ascultă
spaime, ce nimeni altul nu le ia.
De dragul lui, ceva ce-a fost privit,
chiar de s-a stins demult, va rămânea -
şi-oricine-a plăsmuit sau a clădit,
pentru-acest fruct o lume deveni,
şi îngheţa şi se topi,
spre el îşi răsuci lumina toată.
Întreaga inimii căldură-i adunată
în el, şi-a creierului albă pară.
Dar îngerii tăi trec în stoluri, iată,
şi verzi fructele toate le aflară.

Traducerea: Maria Banuş

 Din vol. RAINER MARIA RILKE, VERSURI, BUCUREŞTI - 1966 EDITURA PENTRU LITERATURĂ UNIVERSALĂ