LI TAI-PE - Su U*

*erou chinez din timpul dinastiei Han de Apus.
În anul 100 î.e.n. împăratul U-di l-a trimis ca ambasador al Chinei la triburile siunnu ;
hunii l-au vârât în temniţă, apoi l-au surghiunit să pască oile lângă lacul Baikal.

Atunci când a căzut prins, în vitrega robie varvară,
A pătimit zece ani, ca un vai de el, în străinare fără ţară.
Dar oricât de aprig a fost jugul sclaviei, în mari umiliri îndurat,
Nicicând credinţa juruită legiuitului stăpân n-a lepădat.
Cu dor arzător prinsul privea cum stolurile săgetau cerul de primăvară,
Zborul gâştelor călătoare amintindu-i de draga ţară,
De unde zadarnic aştepta mereu o slovă, o veste, o carte ;
Aripele se răvăşeau în slavi, dar neîndurate treceau fâlfâind mai departe.
Pe urma oşteanul a fost făcut slugă, silit, cioban de oi, să cutreiere în păstorie
Într-un tărâm sterp şi sărac, prin ţinuturi de necuprinsă pustie.
Acolo, între lanţul de munţi şi ruginita câmpie nisipoasă,
Îl rodea aleanul singurătăţii, cu dor de ţară şi dor de casă,
Şi nu o dată, minţindu-şi foamea, în toiul iernii flămânde, mânca zăpezi,
Blestemând soarta nedreaptă, într-a’ nenorocului amare dovezi ;
Iar la arşiţa verilor cenuşite, ca să-şi mai stingă buzele uscate,
Sorbea jilăveala ce duhnea încropită, în coclirea smârcurilor sărate.
Abia apoi, când îşi pierduse nădejdea, într-un târziu, fu slobod să plece :
Nu mai ştia pe unde s-apuce, şi calea întoarcerii încotro mai trece.
Numai după îndelungata şovăire, târându-şi paşii, către miazănoapte a plecat ...
Şi iar şi-a amintit de sălbaticele geruri, de viscole ce l-au degerat.
Însă de foamea ce-l făcea să leşine şi-a amintit cu ruşine, pân’ la sfârşit,
Când i-a fost dat să-şi razeme fruntea pe umărul prietenului reîntâlnit.
Atuncea, fără a se destăinui altfel, porniră amândoi în hohote a plânge,
Iar lacrimile, podidite în neştire, se preschimbară-n stropi de sânge.

Traducere de Adrian Maniu