Charles Bukowski - Un zâmbet care să ne amintească

aveam peștișori aurii și ei se roteau în bolul de pe masă
din apropierea draperiilor grele care acoperau fereastra
mama mea, mereu zâmbind, dorind ca noi toți
să fim fericiți, mi-a spus: fii fericit, Henry!
și avea dreptate. este mai bine să fii fericit dacă
poți.
dar tata continua să o bată pe ea să mă bată pe mine de câteva ori pe săptămână
în timp ce urla din rama lui de 6 pe 2 cm
pentru că nu putea înțelege
ce îl ataca din interior.

mama mea, biet pește,
dorind să fie fericită, bătută de 2 sau 3 ori pe săptămână
spunându-mi să fiu fericit. Henry, zâmbește!
de ce nu zâmbești niciodată?

apoi ea a zâmbit ca să-mi arate cum
și acela a fost cel mai trist zâmbet pe care l-am văzut vreodată

într-o zi peștii au murit, toți 5,
au plutit, pe o parte, aveau ochii încă deschiși.
când tata a ajuns acasă, i-a aruncat pisicii
acolo, pe podea, și noi am privit cum mama
zâmbea.


traducere Raluca Neagu