Pablo Neruda - din volumul de memorii "Mărturisesc că am trăit"

Valparaíso e foarte aproape de Santiago. Îl despart doar munţii hirsuţi, pe ale căror culmi se înalţă, precum obeliscurile, cactuşi uriaşi, ostili şi înfloriţi. Şi totuşi ceva indefinibil desparte Valparaíso de Santiago; acesta din urmă fiind un oraş captiv, înconjurat de ziduri de zăpadă. În schimb Valparaíso se deschide tot spre oceanul infinit, spre zgomotele străzii, spre ochii copiilor.

În tinereţea noastră boemă urcam mereu în zorii zilei, complet nedormiţi, fără un ban în buzunar, într-un vagon de clasa a treia. Eram poeţi sau pictori în jur de douăzeci de ani, cu o doză de nebunie neînfrânată ce se dorea consumată, împărtăşită, dezlănţuită. Valparaíso era un magnet.

Abia peste ani aveam să mai simt aceeaşi atracţie, inexplicabilă, pentru un alt oraş. Eram la Madrid când deodată, aflându-mă într-o berărie, ieşind dintr-un teatru noaptea târziu sau pur şi simplu plimbându-mă pe străzi, am auzit vocea oraşului Toledo chemându-mă; glasul mut al fantomelor lui, al tăcerii lui. Şi la acele ore târzii, cu prieteni la fel de nebuni ca şi cei din tinereţe, o porneam spre vechiul oraş, calcinat şi întortocheat, urmând să dormim îmbrăcaţi pe malul nisipos al fluviului Tajo ori pe sub podurile lui de piatră.

Nu ştiu de ce, dar dintre călătoriile mele fantastice la Valparaíso, una mi s-a întipărit în mod deosebit în minte, cu aroma ei de ierburi smulse din intimitatea câmpurilor. Ne duceam să ne luăm rămas-bun de la un poet şi de la un pictor ce urmau să plece în Franţa, cu un vagon de clasa a treia. Cum împreună n-aveam bani să plătim nici cel mai mizerabil hotel, plin de şobolani, l-am căutat pe Novoa, unul dintre nebunii noştri favoriţi din Valparaíso. Nu era chiar aşa de uşor să ajungi la el acasă. Urcând şi alunecând întruna pe coline, am zărit în întuneric silueta impasibilă a lui Novoa, ghidându-ne.

Era un bărbat impunător, cu barbă deasă şi mustăţi groase. Poalele largi ale hainei lui negre fâlfâiau ca aripile pe misterioasele creste pe care le urcam orbi şi amărâţi. Vorbea întruna. Era un sfânt nebun, canonizat doar de noi, poeţii. Şi fireşte, era naturalist. Şi vegetarian. Lăuda legăturile tainice, doar de el cunoscute, dintre sănătatea trupească şi darurile înnăscute ale pământului. Predica în timp ce mergea şi ni se adresa cu vocea lui tunătoare, de parcă i-am fi fost discipoli. Înainta cu figura lui neobişnuită, de sfânt Cristofor născut în mahalale pustii şi întunecoase.

În sfârşit am ajuns la el acasă: o colibă cu două camere. Patul sfântului nostru Cristofor se afla într-una din ele. În cealaltă trona un imens fotoliu de răchită, ornat din belşug cu inutile rozete de paie şi sertăraşe stranii, lipite de braţele lui; o capodoperă a stilului victorian. Uriaşul fotoliu mi-a revenit mie în noaptea aceea. Prietenii mei şi-au întins pe jos ziarele de după-masă, întinzându-se cu grijă peste ştiri şi peste editoriale.

După respiraţii şi sforăituri mi-am dat seama repede c-au adormit cu toţii. În ce mă priveşte, ghemuit pe fotoliul monumental, mi-era greu să adorm la cât eram de obosit. În aer plutea liniştea înălţimilor, a culmilor solitare. Doar câte un lătrat de câini astrali tulburând noaptea ori vreo sirenă îndepărtată a unui vapor, ce venea ori părăsea portul, îmi confirmau faptul că mă aflam în Valparaíso.

Deodată m-a învăluit o aromă stranie, tulburătoare. Mirosea a munte, a pajişte, a vegetaţie; erau miresme din copilăria mea, de care uitasem cu totul în zbuciumul vieţii citadine. M-am cufundat în somn, legănat de murmurul pământului meu natal. Oare de unde venea acea zvâcnire sălbatică a pământului, acele miresme pure? Vârându-mi degetele prin ochiurile răchitei fotoliului colosal, am descoperit sertăraşele şi în ele am simţit plantele uscate şi netede, crengile aspre şi rotunde, frunzele late, moi sau tari. Era acolo întregul arsenal binefăcător al predicatorului nostru vegetarian, comoara unei vieţi dedicate strângerii de buruieni cu mâinile lui uriaşe de sfânt Christofor exuberant şi plimbăreţ. Odată descoperit misterul, am adormit liniştit în aroma de ierburi binefăcătoare.

Câteva săptămâni am locuit pe o stradă îngustă din Valparaíso, vizavi de casa lui don Zoilo Escobar. Practic, balcoanele noastre se atingeau. Vecinul meu ieşea devreme în balcon şi făcea o gimnastică de anahoret care-i scotea la iveală coastele. Purtând mereu o salopetă amărâtă sau vreo jachetă roasă, în chip de marinar-arhanghel, el renunţase demult la navigaţie, la vamă, la orice preocupări marinăreşti. Cât era ziua de lungă îşi peria meticulos costumul de gală. Era un costum de postav negru pe care nu l-a purtat niciodată de-a lungul anilor, păstrându-l mereu în dulapul vechi, printre alte comori nepreţuite.

Dar cea mai scumpă şi mai tulburătoare comoară era o vioară Stradivarius pe care a păstrat-o cu grijă toată viaţa, fără s-o atingă şi fără să permită cuiva să pună mâna pe ea. Don Zoilo se gândea s-o vândă la New York. Acolo putea primi o avere pe preţiosul instrument. Câteodată o scotea din şifonierul amărât, îngăduindu-ne s-o admirăm cu pioasă emoţie. Odată şi odată o va porni don Zoilo Escobar spre nord şi se va întoarce fără vioară, dar plin de inele minunate şi cu dinţi de aur în gură, în locul golurilor ivite o dată cu trecerea anilor!

Dar într-o dimineaţă n-a mai apărut pe balcon ca să-şi facă gimnastica. L-am îngropat acolo sus, în cimitirul de pe deal, în costumul de postav negru ce-i înveşmânta pentru prima oară oasele lui mici, de pustnic. Corzile viorii Stradivarius nu i-au plâns plecarea. Nimeni nu ştia să cânte la vioară. De fapt, instrumentul nici nu mai era în şifonier. Pesemne luase drumul mării sau al New York-ului, împlinind visele lui don Zoilo.

Valparaíso e misterios, întortocheat, sinuos. Sus, pe dealuri, sărăcia se revarsă ca o cascadă. Se ştie cât mănâncă, cum se îmbracă (şi cât nu se mănâncă şi cum nu se îmbracă) populaţia numeroasă de pe creste. Rufele întinse la uscat din dreptul fiecărei case şi înmulţirea continuă a picioarelor desculţe trădează iubiri nestinse.

Dar lângă mare există case cu balcoane şi ferestre închise, fără prea mulţi locuitori. Printre ele se afla şi reşedinţa unui explorator. Am bătut de multe ori la uşa lui, cu ciocanul de bronz, ca să mă audă. În cele din urmă s-au auzit nişte paşi uşori şi un chip cercetător a întredeschis uşa grea cu neîncredere, dorind parcă să mă lase afară. Era bătrâna slujnică a casei, o umbră în şorţ, îmbrobodită, care abia îşi târşâia picioarele.

Exploratorul era şi el foarte bătrân şi împărţea doar cu slujnica spaţioasa casă cu ferestre închise. Venisem ca să-i văd colecţia de idoli. Holurile şi pereţii erau plini de creaturi stacojii, măşti striate în alb-cenuşiu, statui ce reproduceau anatomii dispărute, zei ai Oceaniei, scalpuri polineziene, scuturi ostile de lemn, îmbrăcate în blană de leopard, salbe de colţi feroce, vâsle de schifuri ce au străbătut ape norocoase. Cuţite violente înfiorau pereţii cu lamele lor argintii şerpuind în întuneric.

Am observat că zeităţile masculine de lemn se împuţinaseră. Falusurile le erau acoperite cu bucăţi de pânză, aceeaşi pânză din care erau făcute şorţul şi broboada slujnicei; era uşor de remarcat.

Bătrânul explorator se deplasa cu grijă printre trofee. În fiecare încăpere îmi oferea explicaţii, când grave, când ironice, ca unul care a trăit şi încă mai trăieşte bucurându-se de comorile lui. Cu bărbuţa lui albă semăna cu un fetiş din Samoa. Mi-a arătat flintele şi pistoalele mari cu care-şi urmărise duşmanii şi învinsese antilopa şi tigrul. Îşi istorisea aventurile cu o voce egală, şoptită. Era ca şi cum ar fi intrat soarele în ciuda ferestrelor închise, lăsând să pătrundă o rază firavă, ca un fluturaş zburdalnic învârtindu-se printre idoli.

La plecare i-am destăinuit intenţia mea de a mă duce în Insule, ajungând cât mai repede la nisipurile de aur. Şi atunci, după ce s-a uitat primprejur, şi-a apropiat mustăţile lungi şi încărunţite de urechea mea şi mi-a şoptit temător: "Să nu cumva să afle ea, să nu prindă de veste; şi eu mă pregătesc să plec într-o călătorie."

Şi a rămas aşa o clipă, cu un deget la buze, ascultând parcă paşii unui tigru prin pădure. Apoi uşa s-a închis în urma mea, neagră şi grăbită, aşa cum coboară noaptea peste Africa. ş...ţ

Mici lumi ale oraşului Valparaíso, părăsite, nu se ştie când şi din ce pricină, ca nişte cufere - de care nimeni nu mai are nevoie - în fundul unui beci; nu se va şti cum au apărut şi de ce vor rămâne pe vecie acolo. Poate că în tainice unghere, în sufletul oraşului, se vor păstra de-a pururi pierduta măreţie a valului, furtuna, sarea, marea vuind şi sclipind. Marea fiecăruia, ameninţătoare şi absconsă: un sunet de nepătruns, o unduire solitară preschimbată în pulbere şi spumă de vise.

În existenţele excentrice descoperite, m-a surprins identificarea supremă cu portul tulburător. Sus, pe coline, înfloreşte mizeria în clocot frenetic de gudron şi veselie. Iar jos, macaralele, debarcaderele, truda omului acoperă franjurul litoralului cu o mască pictată cu fericire trecătoare. Unii n-ating nici înălţimile, nici marea. Îşi ţin într-un cufăr propriul infinit, bucata lor de mare.

Şi-l păzesc cum pot, lăsându-se învăluiţi de uitare, ca într-o ceaţă.

Uneori Valparaíso se zbate ca o balenă rănită. Se clatină în vânt, agonizează, moare şi reînvie.

Aici fiecare fiinţă poartă în suflet amintirea unui cutremur. E un crâmpei de spaimă, lipit de inima oraşului. Înainte de naştere, fiecare om e un erou. Căci în memoria portului există acel dezastru, acea înfiorare a pământului ce tremură, şi zgomotul răguşit din adâncuri, ca şi cum într-un ţinut submarin ori subpământean ar începe să bată clopotele, vestind sfârşitul lumii.

Câteodată, după ce ziduri şi acoperişuri se prăvălesc, iscând nori de praf şi flăcări, în tăcere ori în urlete, când totul pare definitiv calmat prin moarte, din mare se iveşte, ca o spaimă ultimă, un val gigantic: uriaşa mână verde, înaltă şi ameninţătoare ca o trâmbă a răzbunării, măturând şi bruma de viaţă rămasă.

Adesea totul începe cu o unduire nelămurită, trezin­du-i pe cei adormiţi. Sufletul, aflat între somn şi veghe, comunică prin rădăcinile-i adânci, cu străfundurile pământeşti. A vrut s-o ştie dintotdeauna. Ei bine, acum o ştie. Apoi, când marea cutremurare ia sfârşit, n-ai încotro s-o apuci: zeii s-au dus, iar trufaşele biserici sunt praf şi pulbere.

Groaza ce te cuprinde nu seamănă cu aceea dinaintea taurului furibund, a pumnalului ameninţător sau a apei în care te afunzi. De-astă dată e o spaimă cosmică, o bruscă incertitudine; universul se destramă, se prăbuşeşte. Şi-un tunet surd, nicicând auzit până acum zguduie din rărunchi pământul.

Praful ridicat de casele dărâmate se împrăştie treptat. Şi rămânem singuri, cu morţii noştri, cu toţi morţii, fără să ştim de ce mai trăim.

Scările pornesc de jos în sus, se răsucesc, se caţără. Se subţiază ca firul de păr, se odihnesc, devin verticale. Se precipită, se alungesc, dau înapoi, nu se sfârşesc nicicând.

Câte scări? Câte trepte? Câţi paşi pe trepte? În secole câţi paşi, urcând şi coborând cu cartea sub braţ, cu roşiile, cu peştele, cu sticlele, cu pâinea în mână? Câte mii de ore au uzat treptele, săpând în ele canale prin care ploaia se joacă şi plânge?

Scări!

Nici un alt oraş nu le-a spulberat, nu le-a stricat rostul, nu le-a tocit şi nu le-a reclădit aşa cum a făcut-o Valparaíso. Nici un al oraş n-a avut asemenea zbârcituri: vieţile oamenilor vin şi pleacă pe ele, urcând mereu la ceruri de parcă ar coborî la origini. Scări, iar la mijlocul drumului: un ciulin cu flori stacojii! Scări pe care urcă marinarul întors din Asia spre a găsi acasă un zâmbet nou ori o absenţă cumplită! Scări pe care a căzut, ca un meteorit negru, un beţivan! Scări pe care urcă soarele, îmbrăţişând dealurile!

Am face ocolul lumii dacă am păşi pe toate scările din Valparaíso!

Valparaíso a strălucit în noaptea universului. Din toate zările, avântându-se către lumea întreagă au pornit nave înzorzonate, ca porumbiţele minunate, vase parfumate, fregate înfometate, întârziate la capul Horn, mult peste aşteptări... Adesea oamenii se năpusteau la păşuni de cum debarcau... Zile cumplite ori fantastice, când oceanele comunicau doar prin strâmtoarea Patagoniei. Vremuri când Valparaíso plătea bine echipajele care îl detestau ori îl adorau.

Un vapor a adus într-o zi un pian cu coadă; cu un altul a venit Flora Tristán, bunica peruană a lui Gauguin; în fine, la bordul lui "Wager" a ajuns primul Robinson Crusoe, în carne şi oase, descoperit de curând în insulele Juan Fernández... Alte ambarcaţiuni au adus ananas, cafea, piper din Sumatra, banane din Guayaquil, ceai de iasomie din Assam, anason din Spania... Vechiul golf, ruginita potcoavă a Centaurului, s-a umplut de miresme: pe o stradă te învăluia mirosul dulceag de scorţişoară; pe o alta, ca o săgeată albă îţi străpungea sufletul mireasma fructului anonaceei; dintr-o fundătură te pândea miasma algelor marine, mirosul întregii mări chiliene.

Şi-atunci Valparaíso se lumina, devenind aur întunecat, apoi portocal marin: înfrunzit, răcoros, umbros şi rodind din belşug.

Culmile oraşului Valparaíso s-au descotorosit de oameni, prăvălindu-le casele în râpi argiloase, colorate în roşu, auriu ori verde crud. Dar casele şi oamenii s-au agăţat de dealuri, s-au încolăcit, s-au înfipt, s-au chinuit, s-au aşezat pe verticală, s-au prins de stâncă cu orice chip. Portul e o zbatere între mare şi natura vagă a munţilor, dar omul e învingător în toate. Dealurile şi marea au creat oraşul, modelându-l; oferindu-i nu rigiditatea unei cazărmi, ci insolitul primăverii, cu desenele ei contradictorii, cu energia ei sonoră. Casele s-au topit în culoare: amarantul, galbenul, carminul, cobaltul, verdele şi purpuriul. Astfel şi-a îndeplinit Valparaíso misiunea lui de port adevărat, de vas eşuat pe uscat şi totuşi viu, de nave cu pavilionul fluturând în vânt. Vântul Marelui Ocean merita un oraş al pavilioanelor.

Printre aceste dealuri înmiresmate şi rănite am trăit eu. Sunt dealuri suculente, cu viaţa pulsând în spaţii infinite, în tainice şerpuiri şi reverberaţii de trompetă. În spirală te aşteaptă un carusel portocaliu, un călugăr ce coboară, o copilă desculţă atentă la pepenele ei, o sarabandă de marinari şi femei, o prăvălie ce vinde fier ruginit, un circ minuscul sub al cărui cort abia încap mustăţile dresorului de animale, o scară ce suie până la nori, un ascensor ce urcă, plin cu ceapă, şapte măgari cărând apă, o maşină de pompieri revenind de la un incendiu, o vitrină ce expune sticle cu conţinut benefic sau fatal.

Eu nu pot să ajung în atâtea locuri. Valparaíso are nevoie de un nou monstru marin, cu opt picioare, ca să-l străbată în întregime. Mă încântă imensitatea lui, intima lui întindere, dar nu reuşesc să-i cuprind dreapta multicoloră, stânga fertilă, înălţimile ori abisurile.

Pot să-i urmez doar clopotele, unduirile şi numele.

Mai ales numele, căci ele au rădăcini şi radicule, aer şi ulei, istorie şi muzică, iar în silabe au sânge.


Editura Vellant
sursa : http://www.romlit.ro/pablo_neruda_marturisesc_ca_am_trait