În după-amiaza asta plouă ca niciodată; şi nu
am poftă să mai trăiesc, inima mea.
După-amiaza asta e blândă. De ce să nu fie?
S-a-mbrăcat în graţie şi mâhnire; s-a-mbrăcat ca femeie.
În după-amiaza asta plouă la Lima. Şi eu mi-amintesc
de-nfricoşatele peşteri ale ingratitudinii mele;
de stana-mi de gheaţă deasupra macului ei,
mai grea decât acel: „Nu fi aşa!” al ei;
de florile mele negre, cumplite; de barbara,
uriaşa lovitură de piatră; şi de răstimpul glacial.
Cu uleiuri aprinse, demnitatea-i tăcută
va pune punct.
De-aceea, în după-amiaza asta, ca niciodată merg
cu bufniţa asta, cu inima asta.
Şi alţii trec alături; şi vazâdu-mă aşa de trist,
iau o bucăţică din tine
în faldul abrupt al mâhnirii mele adânci.
În după-amiaza asta plouă, plouă tare. Şi nu
am poftă să mai trăiesc, inima mea!
