În luna aceea de miere cu Italia, eram liber,
fără griji, fără probleme metafizice, fără complicaţii amoroase; bucuriile mele
erau neîntinate.
După atâţia ani, acum când îmi amintesc aceste
bucurii sunt uimit; plăcerile spirituale sunt depozitate adânc în mine, au
devenit una cu mine, nu pot fi confundate cu amintirile; din memorie au trecut
în vârtejul sângelui, unde trăiesc şi acţionează ca nişte instincte naturale.
Când iau o hotărâre, adeseori mă gândesc că nu sunt eu cel care hotărăşte, ci
influenţa exercitată asupra mea de o anume pictură, de un anume turn al
Renaşterii, de un anume vers înscris de Dante, pe una din străzile înguste din
vechea Florenţă.
Nu sunt însă bucuriile spirituale, ci alte
trăiri, mai aproape de căldura umană, cele care au rămas neclintite în memoria
mea şi mă privesc cu atâta tandreţe şi amărăciune. Din întreaga aventură a
tinereţii, m-am ales doar cu o pradă săracă, foarte săracă şi foarte modestă: o
tufă de trandafiri care se veştejea la Palermo, o fetiţă care plângea,
desculţă, pe o străduţă murdară din Napoli, o pisică neagră cu pete mari, albe,
la o fereastră gotică din Verona... E un mister ce lucruri poate să culeagă memoria omului, ce poate să reţină
din toate câte îi sunt date! Era cândva un mare cuceritor, care ofta,
aflându-se pe patul de moarte: "Trei lucruri am vrut în viaţa mea şi n-am
avut parte să mă bucur de ele: o căsuţă pe malul mării, o colivie cu canari şi
un vas cu busuioc!" Din călătoria mea în Italia am păstrat în sufletul
meu, mai mult decât toate, două foarte amare amintiri care mă urmăresc pline de
reproş, care mă vor urmări până la moarte, chiar dacă nu am nici o vină.
Iată
cea dintâi amintire:
Era
către seară, plouase toată ziua, un adevărat potop. Ud leoarcă până la piele,
am ajuns într-un sătuc calabrez. Voiam să găsesc o inimă miloasă, ca să mă pot
usca şi să găsesc un colţişor unde să dorm. Străzile erau pustii, porţile erau
închise, numai câinii, simţind picior de străin, lătrau de prin curţi. Prin
aceste locuri ţăranii sunt sălbatici, singuratici, suspicioşi cu străinii. Mă
opream la fiecare poartă, dar nu îndrăzneam să bat. Ah, dacă ar fi bunicul meu
din Creta care lua felinarul în fiecare seară, dând ocol satului ca să vadă
dacă nu era vreun străin! L-ar fi poftit în casă, i-ar fi dat să mănânce, i-ar
fi aşternut patul să se culce, iar dimineaţa şi-ar fi luat rămas bun de la el
cu o cană cu vin şi o felie de pâine... În satele din Calabria nu erau astfel
de bunici.
Deodată,
la capătul satului, am zărit o uşă deschisă, m-am aplecat şi m-am uitat
înăuntru: un culoar întunecos, unde focul ardea, şi o bătrână aplecată lângă
foc făcea ceva de cină. Nu se auzea decât trosnetul lemnelor care ardeau, erau
înmiresmate, trebuie să fi fost lemne de brad. Am trecut pragul şi am intrat.
M-am ciocnit de o masă, care era în mijlocul încăperii, m-am apropiat de foc şi
m-am aşezat pe un scăunel, care era la îndemână. Bătrâna şedea pe un alt
scăunel şi amesteca în mâncare cu o lingură de lemn. Mi s-a părut că s-a uitat
iute la mine, fără să se întoarcă, dar nu zicea nimic. Mi-am scos haina şi am
început să mă usuc. Simţeam fericirea urcând în mine ca o căldură, de la tălpi,
la picioare, la coapse, la piept. Îmi era foame şi inhalam cu lăcomie mirosul
aburilor care ieşeau din oală, cred că era fasole, aroma era îmbietoare. Şi iar
am înţeles că fericirea pământească e făcută pe măsura omului, nu e o pasăre
rară pe care o căutăm când în rai, când în mintea noastră, e o pasăre domestică
şi trăieşte chiar în curtea noastră.
Bătrâna
s-a ridicat, a luat două farfurii adânci de pe poliţa de lângă ea, când le-a
umplut lumea întreagă mirosea a fasole. A aprins lampa, a pus-o pe masa cea
lungă; a luat două linguri de lemn, o bucată de pâine neagră, ne-am aşezat unul
în faţa celuilalt. Şi-a făcut cruce, mi-a aruncat o scurtă privire, am
înţeles şi mi-am făcut şi eu cruce. Am început să mâncăm, ne era foame la
amândoi. Nu scoteam o vorbă. M-am
hotărât să nu zic nimic ca să văd ce se va întâmpla. Poate că e mută, mi-am
zis, ori nebună, o nebunie candidă, ca un fel de sfinţenie. Cum am
terminat de mâncat, mi-a făcut patul pe o laviţă din dreapta mesei, m-am
culcat. Ea s-a culcat pe cealaltă laviţă, în faţa mea. Afară ploua cu găleata;
un timp am ascultat răpăitul ploii pe acoperiş, îmbinat cu respiraţia liniştită
a bătrânei; trebuie să fi fost obosită, căci a adormit de cum a pus capul pe
pernă. Încet, încet, ascultând
ploaia şi respiraţia bătrânei, m-a cuprins somnul. Când m-am trezit, lumina
zilei se ivea prin crăpăturile uşii.
Bătrâna
se sculase şi pusese o cratiţă pe foc să fiarbă laptele. Mă uitam la ea în
lumina diafană a zilei. Zbârcită şi gheboşată, puteai s-o cuprinzi într-o
palmă, avea picioarele umflate şi se oprea la fiecare pas să-şi tragă sufletul.
Numai ochii ei mari şi negri ca mura licăreau de tinereţe, strălucind fără
vârstă. Cât de frumoasă trebuie să fi fost în tinereţe, mi-am zis, blestemând
soarta omului, degradarea sa inevitabilă.
Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt şi ne-am băut
laptele, apoi m-am ridicat, mi-am pus traista pe umăr şi mi-am scos
portmoneul... Dar bătrâna s-a înroşit toată.
― Nu, nu, a şoptit ea şi mi-a oprit mâna.
Şi, cum mă uitam la ea uimit, faţa zbârcită a
prins să se lumineze:
― Mergi cu bine şi Domnul să te aibă în pază, a
spus ea, şi să-ţi răsplătească binele pe care mi l-ai făcut; niciodată, de când
a murit bărbatu-meu, n-am mai dormit atât de bine.
Şi acum, iată o altă amintire, mult mai amară
decât prima.
Am sosit în Assisi,
cel mai sfânt oraş din Italia, la început de primăvară. Aerul, grădinile, acoperişurile
caselor, curţile, erau pline de prezenţa nevăzută a Sărmanului din Assisi. Era duminică,
clopotele de la biserică răsunau şi peste drum răspundea glasul de argint al
clopotelor de la mănăstirea Sfânta Clara; amândoi sfinţii se uneau în văzduh,
pe veci inseparabili, cu glasurile nemuritoare dăruite de sfinţenie şi de
moarte. "Părinte Francisc, când
vei veni să ne vezi pe noi, surorile sărăciei, la mănăstire?" "Când
spinii vor face flori albe..." Şi, iată, de veacuri spinii înfloresc şi,
de veacuri, porumbelul şi porumbiţa, uniţi, îşi fâlfâie etern aripile deasupra
oraşului Assisi.
Urcam
pe străduţele înguste, porţile se deschideau şi femeile apăreau proaspăt
spălate, mirosind a lavandă, cu părul pieptănat cu grijă. Mergeau grăbite, cu
bucurie, la biserică să vadă şi să fie văzute. În această ţară a soarelui,
primăvara, biserica e odaia de primire a lui Dumnezeu; prietenii şi prietenele
lui vin şi se aşează în bănci şi încep să tăifăsuiască, ba cu Dumnezeu, ba cu
vecinii şi cu vecinele. Slujitorul lui Dumnezeu intră şi iese, îmbrăcat în
dantele albe, în sutană neagră sau purpurie, sună clopoţelul, îngână cu glas
blând laudele închinate stăpânului lăcaşului. Apoi musafirii se ridică, îşi iau
rămas bun, îndreptându-se spre ieşire. Vizita făcută sfântului Francisc s-a
terminat. Cerul surâde bucuros, iar jos, pe pământ, cârciumile îşi deschid
porţile.
Aveam
scrisori de recomandare către contesa Erichetta, spre a fi primit să locuiesc
la reşedinţa ei seniorială. Mi-a fost descrisă ca o bătrână aristocrată care
trăia singură, cu o servitoare credincioasă, pe nume Ermelinda, şi desigur s-ar
fi bucurat de compania mea. Fusese cea mai frumoasă femeie din Assisi: văduvă
la douăzeci şi şase de ani, de atunci n-a mai cunoscut alt bărbat; avea întinse
livezi de măslini şi de vie, călare pe iapa sa, în fiecare dimineaţă îşi
cerceta domeniile. Acum era bătrână, veşnic îi era frig şi stătea lângă şemineu
tăcută, tristă, ca şi cum regreta viaţa ei de o atât de mare castitate... "Vorbeşte-i,
priveşte-o ca şi cum ar avea douăzeci şi şase de ani, adu-i puţină bucurie,
chiar dacă prea târziu."
Era o
zi blândă de primăvară, rândunelele se întorceau, câmpul era plin de florile
Paştelui, mărunte, albe, vântul era cald şi înmiresmat. Focul ardea în şemineul
din marele palat şi bătrâna contesă şedea într-un fotoliu scund dinaintea
focului, cu o eşarfă albastră, de mătase, peste părul ei alb. A lăsat
scrisoarea pe genunchi, s-a întors şi m-a privit. Eram îmbujorat şi încălzit de
urcuş, cu cămaşa descheiată, purtam pantaloni scurţi şi genunchii mei
străluceau în lumina jăratecului. Aveam
doar douăzeci şi cinci de ani.
― Ei
bine, a zis contesa zâmbindu-mi. Grecia întreagă a intrat deodată în casa mea,
fii bine venit!
A
intrat atunci Ermelinda, fata în casă care, la o adică, va primi o zestre bună
de la stăpâna sa, a pus pe o măsuţă joasă o tavă cu lapte, unt, pâine prăjită
şi fructe.
― Sunt
foarte fericită, a spus contesa; acum nu mai sunt singură.
― Şi
eu, i-am răspuns. În clipa asta înţeleg ce înseamnă nobleţea, frumuseţea şi
bunătatea.
Obrajii
palizi ai contesei s-au îmbujorat, dar n-a zis nimic; am văzut un fulger
trecând prin ochii ei; cred că se gândea înciudată şi nemulţumită: La naiba cu
frumuseţea şi bunătatea, numai tinereţea contează, tinereţea, nimic altceva!
Mi-a
dat o odaie imensă, cu un pat larg, cu baldachin de catifea; două ferestre mari
dădeau spre stradă, peste drum se vedea mănăstirea Sfânta Clara: călugăriţele
ieşeau şi intrau în linişte, cu aripi albe de o parte şi de alta a capului;
clopotniţa, acoperişul, curtea erau pline de porumbei, mănăstirea suspina
drăgăstos ca o porumbiţă uriaşă.
― Ce
fac călugăriţele cu atâţia porumbei? m-a întrebat într-o zi contesa, ce ruşine,
ele nu văd şi nu aud, cum de-i suportă? Ar trebui să-i alunge, ori mai bine
să-i taie şi să-i mănânce, să scape de ei! Să scăpăm o dată de ei!
Am
rămas la Assisi trei luni; sfântul Francisc, contesa Erichetta mă reţineau şi
nu mă lăsau să plec. Unde era să plec? Dacă scopul vieţii era fericirea, atunci
de ce să fi plecat? Unde aş fi putut găsi o mai plăcută şi mai sigură tovărăşie
ca cea a sfântului Francisc, pe care îl vizitam zilnic în casa lui, ori o
companie mai fermecătoare decât a unei sfânta Clara în viaţă - contesa? Toată
ziua mă plimbam prin vesela Umbrie, umblând prin crângul de măslini şi prin
vii, mergând pe urmele sfântului; primăvara mi se părea o procesiune
franciscană de fioretti roşii, galbene, albe... Sfântul Francisc cu
suita lui de flori se înălţa iar din ţărâna din Assisi şi saluta fratele Soare,
fratele Vânt, fratele Foc şi fericita soră Apa... Şi pe contesă; şi pe
fericitul tânăr din Creta care se afla alături de ea.
În
fiecare seară mă întorceam acasă obosit şi mulţumit. În şemineu, focul era
aprins, contesa aştepta în fotoliu cu braţele încrucişate, aranjată şi
pieptănată, cu faţa uşor pudrată, cu mâinile încrucişate; mă aştepta. Tăcută şi
tristă, ca de obicei, cu ochii pierduţi, dar, când auzea uşa şi îmi desluşea
paşii, ochii i se luminau. Îmi arăta fotoliul de lângă ea, întindea mâna şi o
punea pe genunchiul meu.
―
Vorbeşte, vorbeşte, dă-ţi drumul la gură şi nu te mai opri, e singura mea
bucurie!
Şi eu
îmi dădeam drumul la gură şi îi povesteam despre Creta, despre părinţii mei,
despre femeile din vecini, despre luptele purtate de cretani pentru libertate,
despre ziua în care prinţul Ghiorghios a pus piciorul pe pământul Cretei... Întreaga
insulă era acoperită cu mirt şi cu laur, luptătorii bătrâni cu bărbi albe,
lungi, cu trupul crestat de lovituri de sabie, se aplecau să sărute mâna
prinţului grec; se poticneau unul de altul, abia îl mai vedeau pentru că ochii
le erau plini de lacrimi... Altădată i-am vorbit despre irlandeză, despre
urcuşul nostru pe Psiloriti, despre ce s-a petrecut când am rămas singuri în
bisericuţă şi despre despărţirea noastră neaşteptată...
― De
ce, de ce? întreba contesa interzisă, nu te-a făcut fericit, biata de ea?
― Ba da, foarte fericit.
― Şi atunci?
―
Tocmai de aceea, contesă.
― Nu
înţeleg.
― Eram
prea fericit, mai mult decât ar fi avut nevoie un tânăr, eram în pericol.
― Care
pericol?
― Se
puteau întâmpla două lucruri: ori m-aş fi obişnuit cu fericirea, care cu timpul
şi-ar fi pierdut intensitatea şi măreţia, ori aş fi trăit-o la fel de intens ca
la început şi atunci aş fi fost complet pierdut. Am văzut într-o zi o albină
înecată în miere şi am învăţat lecţia.
Contesa
a căzut pe gânduri.
― Eşti
bărbat, a spus de la o vreme, nu ai numai asta în capul tău, mai ai şi alte
lucruri; dar noi, femeile...
În
seara aceea n-am mai vorbit nimic; amândoi ne-am uitat tăcuţi la foc până
aproape de miezul nopţii.
Uneori
o trimitea pe Ermelinda să mă întrebe:
―
Poate contesa să vă facă o vizită după-masă?
Imediat mergeam şi cumpăram dulciuri şi flori,
apoi mă întorceam s-o aştept; la ora fixată bătea timidă, ezitantă, la uşa
mea. Alergam să-i deschid, ea intra,
înroşindu-se toată de parcă avea cincisprezece ani şi mergea la prima ei
întâlnire cu un băiat. O bună bucată de vreme era încurcată, nu putea spune
nimic, apoi cu ochii pironiţi în pământ răspundea monosilabic, cu glas nesigur.
Mi se rupea inima văzând că sfiala şi puritatea erau nemuritoare la o femeie
adevărată, dându-i o strălucire disperată şi amară, chiar la o vârstă înaintată
!
Cu o
zi înainte de plecare, contesa şi-a petrecut braţele pe după gâtul meu şi m-a
făcut să jur că mă voi întoarce la Assisi s-o revăd.
― Dar
repede, şi a încercat să râdă, dar n-a reuşit şi ochii i s-au umplut de
lacrimi, repede, pentru că s-ar putea să plec până atunci...
Nu
spunea niciodată "o să mor", ci "o să plec."
Mi-am
ţinut cuvântul dat; doar câţiva ani mai târziu am primit un mesaj de la
confesorul său, don Dionigi: "Vino, contesa ne părăseşte!"
Eram în Spania, am trimis o telegramă şi am
plecat pe dată. Aveam un braţ de
trandafiri albi. Am bătut cu o mână tremurătoare la poarta palatului: mai
trăia? murise?
Trad: Alexandra Medrea-Danciu
