Charles Baudelaire - Călătoria

Lui Maxime Du Camp

I

Copilul ce se uită la hărți sau la vreo stampă
Găsește că-i pământul cât jindul lui profund;
Ce mare e pământul privit de lângă-o lampă,
Ci-n amintirea noastră pământul e mărunt.

Pornim în zorii, cu mintea aprinsă de ispite,
Cu inima pătrunsă de-un crâncen apetit,
Și ducem, în balansul mareei liniștite,
Tot infinitul nostru pe-al mărilor finit.

Unii dorind să scape de-o patrie infamă,
Iar alții să-și mai uite de leagănul străbun,
Se duc să se scufunde-ntr-un ochi de magiciană.
Acea tirană Circe cu veninos parfum.

De teamă să nu fie schimbați în animale,
Din cer și din lumină bețivănesc zălud,
Iar gheața care-i mușcă și ziua ce-i dogoare
Șterg urmele lăsate pe față de sărut.

Dar călători în sine sunt cei pe care-i bate
Un dor etern de ducă, nebunii-aceia doar,
Urmându-și fără preget a lor fatalitate,
Ce spun: „La drum!” întruna, dar n-au de ce habar.

Cei ale căror jinduri se-aseamăna cu norii
Și-ntocmai cum visează asaltul un pifan
Visează neștiute și mari fantasmagorii,
Cu nume ignorate de spiritul uman,

II

Oroare! Ni-i destinul la fel ca o sfârlează
Cu salturile sale și valsu-i rotitor;
Și-n somn curiozitatea ne îmboldește trează
Ca un teribil înger ce dă cu biciu-n sori.

Ce stranie fortună-i să umbli fără țintă
Și orice scop să-ți pară că e destul de bun,
Așa cum face omul, ce veșnic se perindă
Și să-și găsească tihna aleargă ca nebun.

Ni-i sufletul o navă spre Utopii plecată:
Pe punte strigă-o voce: Cu ochiul treaz să fii!
Pe punte se aude o voce-nverșunată:
Amor…Plăcere…Glorii… Doar iad, doar stânci pustii!

O insulă ce cartul o strigă cu tărie
Ne pare-un Eldorado promis la călători;
Închipuirea care e gata de orgie
Doar un recif găsește-n ai dimineții zori.

Vrăjit de niște patrii cu țărmurii himerici
De ce să-l pui în fiare sau să-l azvârli-n val
Pe-acest bețiv ce singur și-a născocit Americi
Al căror vis îi face abisul mai amar?

Așa și vagabondul pe ulița clisoasă
Visează pretutindeni cerești împărății
Iar ochiul său găsește o Capuă făloasă
Oriunde o cocioabă se poate-ntrezări.

III

O călători fantastici! Ce nobile istorii
Citim în ochii voștri cu-adâncul lor mister;
Veniți și vă desfaceți bogatele memorii
Făcute din lumină de aștri și eter.

Vrem să pornim aiurea pe mările albastre;
Spre-a ne scăpa de-al ocnei otrăvitor plictis
Pictați-vă-amintirea pe spiritele nostre
Întocmai ca pe-o pânză cu orizont de vis.

Ei, ce-ați văzut?

IV

Văzurăm mulțimile de stele
Și valuri. Și nisipuri pe plaje am zărit
Și-n ciuda multor sile și nevoințe rele,
Ca și aici, acolo ades ne-am plictisit.

Iar gloria solemnă a soarelui pe mare.
Orașele-n amurguri, cu gloriile lor,
Ne aprindeau în suflet dorința răpitoare
De a ne pierde-n cerul cu magice lucori

Cetățile bogate, amurgurile, zorii
N-aveau nicicând acele fantastice magii
Pe care întâmplarea le săvârșea cu norii
Și față cu dorința am fost mai grijulii.

Din voluptăți Dorința mereu câștigă vlagă
Dorință, arbor falnic, plăcerea-i hrana ta
Și-n timp ce scoarța-ți prinde mai groasă să se facă,
Vor crengile-ți la soare de-aproape-a se uita.

Mereu vei crește încă, tu arbor mai vivace
Decât cipreșul? Totuși cu grijă-am adunat
Câteva schițe pentru albumu-vă vorace
O frați ce numiți mândru tot ce-i îndepărtat,

Am salutat ciudate divinități cu trompă,
Mari tronuri încrustate cu mii de scânteieri,
Palate de poveste și vis, a căror pompă
I-ar fi adus la ruină pe marii-vă bancheri

Bogate în podoabă și falnice veșminte,
Femei pe dinți și unghii deprinse-a se boi
Și magi ce-nvață șerpii din junglă să-i alinte.

V

Așa. Și mai departe?

VI

O minți ca de copii!

Spre-a nu lăsa uitării o parte însemnată.
Văzut-am pretutindeni, chiar fără-a-l fi cătat,
La mari și mici, în toată a oamenilor gloată,
Mereu același veșnic și plicticos păcat.

Femeia, sclavă proastă și numai josnicie,
Pe sine, doar pe sine slăvindu-se neghiob.
Bărbatul, despot lacom, pornit pe luxurie,
Gunoi într-o mocirlă și roabei sale rob,

Călăul ce triumfă, martirul ce suspină,
Serbările ațâțate de-al sângelui miros,
Puterea ce tiranii cumplit îi învenină,
Mulțimea-ndrăgostită de biciul nemilos.

Puzderii de religii cu-a noastră-ngemănate
Ce năzuiesc la ceruri. Sfințenia, aflând,
Precum în puf aceia cu gusturi delicate,
În flagelări și-n cuie prilejuri de încânt,

Flecara omenire, cu geniu-i îmbătată,
Nebună azi cum fuse și-n celelalte vremi,
Lui Dumnezeu strigându-i, din zbaterea-i turbată:
-Pe tine, domn și seamăn cu mine te blestem!

Și cei puțini, amanții-ndrăzneți ai nebuniei,
Care fugind de gloata mânată de destin
Își caută în opiu alin melancoliei.
Așa arată astăzi al lumii buletin.

VII

Călătoria științe amare ne învață.
Iar lumea monotonă și mică, azi ca ieri,
Ca mâine și ca veșnic ne seamănă la față:
O oază de oroare-n deșert de plictiseli.

Să pleci? Să stai acasă? Rămâi dacă se poate.
Sau pleacă, de-i nevoie. Sunt unii ce se duc
Și alții ce-n pitișuri încearcă a comgate
Dușmanul veșnic, timpul. Și sunt din cei ce fug

Mereu fără oprire, ca Ahasver aoară,
Și nu li-i pe potrivă nici tren și nici vapor
Să-nșele retiarul cu plasa lui fatală,
Iar alții îl omoară în camerele lor.

Când în sfârșit ne-o prinde sub talpa lui, haina,
Dorința și nădejdea ne-or lua un nou avânt
Și-așa cum altădată ne îmbarcam spre China,
Cu ochii duși în larguri și părul dus de vânt.

Vom merge să străbatem o mare de tenebre
Cu inimă voioasă de tânăr pasager,
Nu auziți cum glasuri vrăjite și funebre
Îngână; „Haideți, cei ce râvniserăți mai ieri

La parfumatul Lotus! Aici vă dau binețe
Grădini miraculoase cu fructe aurii.
Veniți să vă îmbete cu strabia-i blândețe
Această după-amiază ce nu se va sfârși.”

Ghicisem, după glasuri că-s umbre funerare,
Pilazii noștri-n preajmă-ntind brațele spre noi.
„Înoată spre Electra-ți!” - ne spune cea la care
Îi sărutam pe vremuri genunchii amândoi,

VIII

O Moarte, căpitane bătrîn, vom da năvală,
Pe nava ta. Ne poartă departe de plictis!
Și mările și cerul aici sunt de cerneală,
Dar inimile noastre de raze pline ni-s.

Ne toarnă din otrava-ți care îmbărbătează,
Făcându-te dorinței ce o nutrim ecou,
Și-afundă-ne-n abisuri, rai, iad, ce mai contează,
Ca în necunosturi să dăm cumva de nou.

 traducere Octavian Soviany