Charles Baudelaire - Celei prea vesele

Ți-s capul, aerul sprințar
Niște mirifice peisagii,
Iar râsu-ți bântuie obrajii
Ca adierea cerul clar.

Chiar și tristețea ce te-abate
O schimbă iute în senin,
Zbucnind din umerii tăi plini
Și braț, robusta-ți sănătate.

Răsunatoarele culori
Ce ți le semeni peste rochii
Poeților le-mbată ochii
Și li se par balet de flori.

Aceste rochii-s pe măsură
Cu gândurile-ți ștrengărești:
Nebună ce mă-nnebunești
Eu te iubesc cu multă ură

Într-o grădină stând cândva
Cu-a mea funestă atonie
Mi s-a părut o ironie
Că soarele mă încălzea

Și primăvara, iarba crudă
Ce-aveau ceva înjositor
Și-atunci asupra unei flori
Mi-am revărsat întreaga ciudă.

La fel, în ceasul pătimaș
Când voluptatea-n noapte vine,
Aș vrea să mă târăsc spre tine
Fără de zgomot, ca un laș

Să-ți chinui carnea râzătoare,
Să-ți bântui sînii cu torturi,
Apoi, asemeni unei guri,
Să-ți fac în coastă-o rana mare.

Și, prins de-o desfătare rea,
În gura asta sângerie,
Ce mult mai tare mă îmbie.
Să-mi vărs veninul, sora mea.

 traducere Octavian Soviany