Octavio Paz -Piatra de soare

Se-ntoarce-a treisprezecea zi… e încă prima;
Şi pururi unica – sau unicul moment;
Eşti tu regina, tu, prima sau ultima?
Eşti rege tu singurul sau ultimul amant?
 Gerard de Nerval (Arthemis) 


 
O salcie de sticlă, un plop de apă,
 un jet înalt pe care-l apleacă vântul,
 un arbore bogat care dansează,
 un curs de râu șerpuitor,
 înaintează, se retrage, dă târcoale
 Și curge-ntr-una:
 un curs tăcut
 de stea sau primăvară fără grabă,
 apă cu pleoapele închise,
 izvorând întreaga noapte profeții,
 prezență-mpartasita de turma vălurită,
 val după val până inundă tot,
 verde regat fără apus de soare
 la fel ca niște-aripi scânteietoare
 când se deschid la cerul jumătate,

 un drum printre hățișuri
 viitoare și orbitorul
 fulger al durerii, pasăre
 pietrificând pădurea cu-al său cântec
 şi promisiunea fericirii
 prin ramuri care una într-alta se topesc,
 ore de lumină din care păsări ciugulesc,
 presimțiri pe care le scapi din mână,

 prezență ca țâșnirea neașteptată-a unui cântec,
 ca vântul care cântă în incendiu,
 o privire care menține în suspans
 lumea cu mările și munții ei,
 corp de lumină filtrată prin agată,
 picioare, pântec de lumină, golfuri,
 rocă solară, trup în culori de nori,
 culoare-a zilei iuți care tresare,
 oră care scânteie și-are trup,
 lumea-i deja vizibilă prin trupul tău,
 e transparentă prin transparența ta,

 prin galerii de sunete pășesc,
 plutesc printre prezențe rezonante,
 călătoresc prin transparențe ca un orb,
 mă șterge un reflex, mă nasc într-altul,
 oh, codru de coloane fermecate,
 sub arcuri de lumină mă cufund
 în coridoarele-unei toamne diafane,

călătoresc prin trupul tău ca printr-o lume,
 pântecul tău e-o plajă însorită,
 sânii tăi, două biserici, în care sângele își oficiază
 misterioasele sale paralele, 
 pe tine, privirea mea ca iedera se urcă,
 ești un oraș asediat de mare,
 un zid pe care lumina îl împarte
 în două jumătăți de inimă -culori de piersică-, 
 un câmp de sare, stânci și păsări
 supuse legii miezului de zi

 ca gândul meu de goală te preumbli,
 înveșmântată în culoarea dorurilor mele,
 umblu prin ochii tăi ca printr-o apă,
 visul din ochii tăi adapă tigri,
 în flăcările lor arde colibri,
 pe fruntea ta umblu ca pe lună,
 prin gândul tău alunec precum norul,
 pe pântecul tău umblu ca prin visu-ți,

 fusta de porumb se vălurește, cântă,
 fusta ta de sticlă, fusta ta de apă,
 buzele tale, pletele, privirea,
 tu ploi întreaga noapte, ziua-ntreagă
 îmi despici pieptul cu degete de apă,
 cu gura ta de apă-mi închizi ochii,
 tu, ploaie peste oase, în pieptul meu
 rădăcini de apă îneacă un arbore lichid,

 și merg pe talia ta ca printr-un râu,
 prin trupul tău ca prin pădure merg,
 ca pe-o cărare șerpuind în munți
 care sfârșește, brusc, într-un abis
 prin gândurile tale, ca niște țancuri, merg
 şi la ieșirea de pe alba-ți frunte
 umbra mea răvășită se sfărâmă,
 îmi adun cioburile unul câte unul
 Și fără trup continuu, caut bâjbâind,

 coridoare fără sfârșit ale memoriei,
 uși deschise spre un salon pustiu
 în care verile, cu toate, putrezesc,
 în adânc ard ale setei giuvaere,
 chip topit ca fumul când ți-l reamintești,
 mână ce se desface de-o atingi,
 plete de păianjeni în tumult
 peste surâsuri vechi și foarte vechi,

 la ușa frunții mele caut,
 caut făr’ a găsi, caut o clipă,
 un chip de fulger și furtună
 alergând printre copaci nocturni,
 un chip de ploaie într-o grădină în penumbre,
 apă curgând cu încăpățânare-n coasta mea,

 caut făr’ a găsi, scriu de unul singur,
 nimeni nu e, și cade ziua, cade anul,
 cad în clipă, cad în adânc,
 merg invizibil pe oglinzi
 care-mi repetă chipul descompus,
 calc zilele, momentele parcurse,
 calc peste gândurile umbrei mele,
 îmi calc pe umbră căutând o clipă,

 caut o zi anume ca pasărea de vie,
 soarele de la cinci dup’-amiază-l caut
 înmuiat de pereții de rocă vulcanică:
 ciorchinii orei se coceau
 din ei ieșeau copile,
 din pântecu-i trandafiriu se-mprăştiau
 prin curțile de piatră ale școlii,
 înaltă cum e toamna-nainta
 înfășurată în lumină sub arcadă
 Și spațiul jur-împrejur o îmbrăca
 într-o mai aurie și transparentă piele,

 tigru culoare de lumină, leopard
 venit din ale nopții-mprejurimi,
 copilă-abia zărită aplecată
 peste verzile balcoane ale ploii,
 adolescente chipuri fără număr,
 numele tău eu l-am uitat, Melusina,
 Laura, Isabel, Persefona, Maria,
 ai toate chipurile și niciunul,
 ești toate orele și ești nicuna,
 semeni cu arborii și norii,
 ești toate păsările și un astru,
 semeni cu-al sabiei tăiș
 cu vasul pentru sânge al călăului,
 iederă care urci, înfășori sufletul și-l smulgi
 din rădăcină, de sine-însăși îl desparți,

 scriitură de foc peste jad,
 fisură în stâncă, regină a șerpilor,
 coloană de abur, apă din stâncă,
 cerc lunar, stâncă de vultur,
 grăunț de-anason, spin mititel
 şi letal care provoci dureri ce nu mor,
 păstoriță prin văi submarine
 şi paznică a văii celor morți,
 liană-agățată pe-amețitoare faleze,
 cățărătoare, plantă veninoasă,
 floare a învierii, strugure al vieții,
 doamnă peste flaut și fulger,
 terasă cu pomi de iasomie, sare pe rană,
 buchet de trandafiri pentru cel împușcat,
 zăpadă în august, lună-n vestibul,
 scriitură a mării pe stânci de bazalt,
 scriitură de vânt în deșert,
 testament al soarelui, rodie și spin

 chip de flăcări, chip devorat,
 chip adolescentin, urmărit
 peste ani și fantasme, zile circulare
 dând în aceeași curte, spre același zid,
 arde clipa toate-s un singur chip,
 toate veciile sunt un singur moment
 şi pentru toți vecii vecilor
 o pereche de ochi îi închid viitorului calea,

 nu e nimic în fața mea, doar un moment
 răscumpărat în noaptea asta, pe un vis
 cu amestecate imagini, un caleidoscop,
 sculptat cu greu, s-alunge somnul,
 smuls din nimicul astei nopți,
 cu puls crescut literă cu literă,
 în timp ce-afară timpul se revarsă
 Și bate-n ușa sufletului meu
 lumea cu ceasu-i carnivor,

 doar un moment în timp ce prin orașe,
 numele, gustul, tot trăitul,
 pe fruntea mea oarbă dau în clocot,
 în timp ce apăsarea îndurerată-a nopții
 îmi umilește gândul și scheletul,
 şi sângele meu curge mai încet
 şi dinții îmi slăbesc și ochii
 se-acoperă de nori, iar zilele și anii
 adună spaime vide,

 în timp ce timpul își strânge evantaiul
 în spatele imaginilor sale nu- nimic
 se prăbușește clipa și înoată
 de moarte-nconjurata, amenințată
 de noapte și căscatul ei lugubru,
 amenințată de vacarmul
 morții gălăgioase și mascate
 se prăbușește clipa, e străpunsă,
 se strânge ca un pumn, precum un fruct
 care se coace în adânc, în sine-însuși
 care se bea pe sine și se varsă
 momentul translucid se-nchide
 se coace spre înăuntru, face rădăcini,
 crește în mine, mă ocupă tot,
 mă alungă frunzișul delirant,
 doar gândurile mele îi sunt păsări,
 prin vene-mi circulă mercurul său,
 arbora al minţii, fructe cu gust de timp,

 oh viață de trăit, deja trăită,
 timp ce mereu revii ca fluxul și refluxul,
 şi te retragi făr’a întoarce fața,
 ce-a fost n-a fost dar încă este
 şi-n liniște se varsă
 în altă clipă care se destramă:

 în fața înserării de piatră și salpetru
 armata de invizibile pumnale
 indescifrabilă, roșie scriitură
 îmi incrustează-n piele, și aceste răni
 ca un vestmânt de flăcări mă-nfășoară,
 ard fără consumare, caut apă
 Și-n ochii tăi nu-i apă, sunt de piatră,
 Și sânii tăi, și pântecul, și șoldurile tale
 de piatră sunt, gura ta are gust de praf,
 gura ta are gustul timpului-otravă,
 trupul tău, gust de puț fără ieșire,
 culoar de-oglinzi care repetă
 ochii celui ars de sete, culoar
 care mereu se-ntoarce în punctul de pornire,
 şi mă conduci ca pe un orb de mână
 prin galeriile acestea, încăpățânate,
 spre centrul cercului și te înalți
 precum un fulger care-ngheaţă pe secure
 precum lumina jupuită, fascinantă
 ca eșafodul pentru condamnat,
 flexibilă ca biciul și subțire
 precum o armă geamănă a lunii,
 şi-al tău cuvânt tăios îmi sapă-n 
 piept, mă pustiește, mă golește
 tu amintirile pe rând îmi smulgi,
 mi-am uitat numele, prietenii mei
 grohăie între porci sau putrezesc
 mâncați de soare într-o râpă,

nu e nimic în mine decât o lungă rană,
 o peșteră prin care nimeni nu mai trece,
 un prezent fără geamuri, gând
 care revine, se repetă, se reflectă
 și se pierde în propria-i transparență,
 conștiinţă traversată de un ochi
 care se privește privindu-se până-l inundă
 lumina:
 ți-am văzut pielea atroce, deshuamată,
 Melusina, strălucind verzui în răsărit,
 tu dormeai înfășurată în cearșafuri
 când te-ai trezit un țipăt de pasăre ai scos 
 şi ai căzut la nesfârșit, sfâșiată și albă,
 nimic n-a rămas decât țipătul tău,
 şi la sfârșitul timpului mă văd
 tușind, aproape orb și răscolind
 vechi fotografii:
 nu e nimeni, tu ești nimeni,
 o grămăjoară de cenușă și-un făraș,
 un cuțit știrb și-un pămătuf de pene,
 o piele încă spânzurând pe oase,
 ciorchine sec, gaură neagră
 şi în adâncul găurii doi ochi,
 ochii copilei înecate
 în urmă,-acum o mie de-ani.

 priviri într-o fântână îngropate,
 priviri care ne vin dintru-nceput,
 privirea de copil a vechii mame
 văzând în fiul mare-un tată tânăr,
 privirea mamă a copilei solitare
 care în tată vede-un fiu copil,
 priviri ce ne privesc dintru adâncul
 vieții, capcane ale morții
 sau invers: să cazi în acești ochi
 înseamnă să te-ntorci la viața-adevărată?

 să cad, să mă întorc, să mă visez, să mă viseze
 ochi viitori, o altă viață,
 alți nori, să mor de altă moarte!
 mi-ajunge noaptea asta, această clipă
 ce se desface-ntr-una și-mi arată
 pe unde-am fost, și cine, cum te numești,
 cum mă numesc:
 făceam planuri
 pentru vară? În fiecare vară?
 pe Christofer Street, acum zece ani,
 cu Filis care-avea două gropițe
 din care vrăbiile beau lumină?
 când cu Reforma, Carmen îmi spunea
 “aeru-i ușor, aici este mereu octombrie”,
 sau poate-a spus-o cuiva pe care l-am pierdut
 sau doar l-am inventat și nimeni nu mi-a spus?
 am mers cu-adevărat prin noaptea din Oxaca,
 imensă, verde-neagră ca un arbor’
 singur vorbind precum nebunul vânt
 şi am ajuns acasă? Tot într-o cameră?
 să nu mă fi recunoscut oglinzile?
 de la hotelul Vermot am văzut zorii
 dansând în brațe cu castanii? “deja-i tarziu”
 spuneai trecându-ți piptenul prin păr și eu vedeam
 pete pe zid, fără să zic nimic?
 urcat-am împreună până-n turn, văzut-am
 înserarea cum cade din recif?
 mâncat-am struguri în Bidart? Am cumpărat
 gardenii în Perote?
 nume, locuri,
 străzi și iar străzi, fețe, piețe, străzi,
 gări, parcuri, garsoniere,
 pete pe zid, un pieptene prin păr,
 cineva cântă lângă mine, cineva se-mbracă,
 cameră, locuri, străzi, nume, camere

Trad. Anca Tanase