Giorgios
Sefereis- Voluptosul Elpinor
L-am
văzut ieri oprindu-se la ușă
sub fereastra mea; să fi fost
pe la șapte; cu el, o femeie.
Avea întru totul purtarea lui Elpinor
puțin înainte de a cădea zdrobindu-se,
și totuși nu era beat.
Vorbea foarte repede, și ea, distrată,
privea spre fonografe;
îl întrerupea câteodată să spună
vreun cuvânt, și pe urmă privea cu nerăbdare
spre locul unde se prăjea niște pește: ca o pisică.
El șoptea, c-un chiștoc stins pe buze:
– „Ascultă și asta. Sub lună
statuile se înclină uneori ca trestia
printre fructe vii – statuile,
și flacăra devine răcoros leandru,
flacăra ce-l arde pe om, vreau să spun.”
– „E lumină... umbre ale nopții.”
– „Poate noaptea ce s-a deschis, rodie albastră,
sân întunecat, și te-a umplut de stele
despicând timpul.
Și totuși statuile
se înclină uneori, împărțind dorința
în două, ca pe-o piersică. Și o flacără
se face sărutare pe membre, și suspin,
și frunză apoi, ce o poartă vântul.
Se înclină; ușoare se fac, de-o umană
greutate.
Și neuitată”.
– „Statuile-s la muzeu”.
– „Nu, ele te urmăresc, nu le observi?
Vreau să spun, cu membrele lor ciuntite,
cu aspectul lor prim pe care nu l-ai cunoscut
și totu-și îl cunoști.
Ca atunci
când la capătul tinereții iubești
o femeie încă frumoasă, și tremuri,
ținând-o în brațe la amiază,
de amintirea pe care o trezește brațele tale,
tremuri de sărutare, să nu te trădeze
unor alte paturi, uitate acum,
totuși ar putea să devină fantome
atât de ușor, și să învie
idoli în oglindă, trupuri care au fost;
voluptatea lor.
Ca atunci
când te întorci din străini și deschizi la întâmplare
un cufăr încuiat și uitat de mult
și afli zdrențe veșmintele pe care le purtai
în ore frumoase, la serbări cu lumini
multicolore, în mii de reflexe, și care scad
și dispar și rămâne doar aroma absenței
unui tânăr chip.
Adevărat, ruinele
sunt acelea: ruini suntem noi;
te urmăresc cu o stranie puritate
acasă, la birou, la recepțiile mărimilor,
în nemărturisita spaimă a somnului;
ele spun de evenimente care ai vrea să nu existe
sau să se fi întâmplat după moartea ta
și aceasta deoarece... ”
– „Statuile-s la muzeu.
Noapte bună”. – „....deoarece nu statuile ci noi suntem ruina. Statuile se
înclină ușor... Noapte bună.”
Aici s-au despărțit. El porni pe urcușul
care duce la Ursa Mare
și ea o luă spre țărmul plin de lumini
unde valul se îneacă în undele radioului.
Traducere Aurel Rău
L-am
văzut ieri oprindu-se la ușă
sub fereastra mea; să fi fost
pe la șapte; cu el, o femeie.
Avea întru totul purtarea lui Elpinor
puțin înainte de a cădea zdrobindu-se,
și totuși nu era beat.
Vorbea foarte repede, și ea, distrată,
privea spre fonografe;
îl întrerupea câteodată să spună
vreun cuvânt, și pe urmă privea cu nerăbdare
spre locul unde se prăjea niște pește: ca o pisică.
El șoptea, c-un chiștoc stins pe buze:
– „Ascultă și asta. Sub lună
statuile se înclină uneori ca trestia
printre fructe vii – statuile,
și flacăra devine răcoros leandru,
flacăra ce-l arde pe om, vreau să spun.”
– „E lumină... umbre ale nopții.”
– „Poate noaptea ce s-a deschis, rodie albastră,
sân întunecat, și te-a umplut de stele
despicând timpul.
Și totuși statuile
se înclină uneori, împărțind dorința
în două, ca pe-o piersică. Și o flacără
se face sărutare pe membre, și suspin,
și frunză apoi, ce o poartă vântul.
Se înclină; ușoare se fac, de-o umană
greutate.
Și neuitată”.
– „Statuile-s la muzeu”.
– „Nu, ele te urmăresc, nu le observi?
Vreau să spun, cu membrele lor ciuntite,
cu aspectul lor prim pe care nu l-ai cunoscut
și totu-și îl cunoști.
Ca atunci
când la capătul tinereții iubești
o femeie încă frumoasă, și tremuri,
ținând-o în brațe la amiază,
de amintirea pe care o trezește brațele tale,
tremuri de sărutare, să nu te trădeze
unor alte paturi, uitate acum,
totuși ar putea să devină fantome
atât de ușor, și să învie
idoli în oglindă, trupuri care au fost;
voluptatea lor.
Ca atunci
când te întorci din străini și deschizi la întâmplare
un cufăr încuiat și uitat de mult
și afli zdrențe veșmintele pe care le purtai
în ore frumoase, la serbări cu lumini
multicolore, în mii de reflexe, și care scad
și dispar și rămâne doar aroma absenței
unui tânăr chip.
Adevărat, ruinele
sunt acelea: ruini suntem noi;
te urmăresc cu o stranie puritate
acasă, la birou, la recepțiile mărimilor,
în nemărturisita spaimă a somnului;
ele spun de evenimente care ai vrea să nu existe
sau să se fi întâmplat după moartea ta
și aceasta deoarece... ”
– „Statuile-s la muzeu.
Noapte bună”. – „....deoarece nu statuile ci noi suntem ruina. Statuile se
înclină ușor... Noapte bună.”
Aici s-au despărțit. El porni pe urcușul
care duce la Ursa Mare
și ea o luă spre țărmul plin de lumini
unde valul se îneacă în undele radioului.
Traducere Aurel Rău
