Îţi vorbesc (şoptind şi arătându-ţi cu
degetul tot ceea ce doresc să ştiu) dar nu-i pasă
nimănui. Cam de ce le-ar păsa?
Prisositorul soare nu urmăreşte nimic.
Îşi vede-n tihnă de drum şi-mi pârjoleşte pielea.
Cui oare să-i vorbesc de nu
lăuntrului meu atotmistuitor? Cui oare să-i arăt
forma casei în care locuiesc,
ori creierul şi piciorul, apăsările de
sub osoasa ţeastă, perii de pe picioare
modelul scării de la uşa de intrare?
Dacă discut cu mine însumi şi-aştept răspuns,
şi-aştept să fiu crezut, mărturisindu-mi
demenţa-n dialogul acesta
înseamnă că-s nebun? Să pari nerod,
nerod să pari, să fii atât de nebun încât să spui,
să spui că lumea-n spasme, încifrată
este cum? şi-aştept răspunsul.
Să fii nebun, nebun, să fii calm, să tot şezi
plin de-amar pe vechiu-ţi scaun de lemn
şi să străbaţi lumea-mpietrită
necruţător, cu doar sălbaticul regret
că nu ţi-i dat a şti? Să-nnebuneşti după un răspuns
ştiind că răspuns nu există, în afara
ciudăţeniilor şi a ciudăţeniilor?
Scaunul: din ce fel de lemn însorit
i-i făcută speteaza; forma piciorului,
iar nu a creierului. Şi cui să-i vorbeşti:
şi dacă-i mai nimerit să urli ori să murmuri.
(trad.de Ion Caraion)
