”Martin Heidegger către Hanna Arendt
10. 11.1925
Dragă domnișoară Arendt,
În seara asta simt nevoia să vă
fiu iarăși aproape, pentru avorbi inimii dumneavoastră.
Aș vrea ca între noi totul să fie
simplu, limpede, neprefăcut. Numai atunci vom fi demni de faptul că ne-a fost
dat să ne întâlnim. Că ați devenit studenta mea, iar eu profesorul
dumneavoastră, acest lucru nu afăcut decât să prilejuiască ceea ce ni s-a
întâmplat.
Niciodată nu voi putea spera că
îmi vei aparine, însă de acum înainte vei face parte din viața mea, iar ea,
grație dumneavoastră , va căpăta o nouă forță. Nu știm niciodată ce anume,
priin ființa noastră, putem deveni pentru ceilalți. Și totuși, cibzuind bine,
ne putem da seama în ce măsură putem ajune să avem efect distructiv asupra lor
și să devenim o frână pentru ei.
Pe ce drum are să apuce tânăra
dumneavoastră viață- acest lucru rămâne, desigur o taină. Să ne înclinăm,
așadar, în fața ei. Iar încrederea mea în dumneavoastră are ca unic el să vă
ajute să rămâneți credincioasă dumneavoastră înșivă.
Faptul că v-ați pierdut – cum
spuneți- ”neliniștea” dovedește că v-ați găsit suprema intimitate, ființa
dumneavoastră de fată în toată puritatea ei. Iar cândva veți înțelege și veți
fi recunoscătoare- firește, nu mie- că vizita pe care ați făcut-o în ora de
consultație, a fost pasul decisiv, un pas care v-a scos de pe acel drum ce
sfârșește în cumplita singurătate a celui care se dedică cercetării
științifice. Doar un bărbat este în stare să îndure această singurătate,
și aceasta doar atunci când i-a fost dat
să cunoască chinul și, totodată, nebunia de a fi creator.
”Bucurați-vă!”- acestea vor fi
cuvintele cu care am să vă întâmpin de-acum înainte.
Și numai bucurându-vă veți deveni
acea femeie care poate să dea bucurie și în preajma căreia totul devine
bucurie, dar deopotrivă ocrotire, liniște, respect și recunoștință în fața
vieții. (...)
Și tocmai atunci când o femeie
ajunge să aibă o activitate spirituală proprie, lucrul cel mai important rămâne
păstrarea femininului originar în tot ceea ce are el mai propriu.
Să păzim așadar ca pe un dar, în
interiorul nostru cel mai adânc, faptul că ne-a fost dat să ne întâlnim. Să nu
ajungem să desfigurăm acest dar, căzând pradă autoamăgirilor pe care viața, în
exuberanța ei, le aduce cu sine. Altfel spus, să nu ne imaginăm că ar fi vorba
de o diafană prietenie între două suflete, care nu e, nicicând posibilă între
oameni.
Nu pot și nu vreau să despart
ochii dumneavoastră plini de credință și chipul dumneavoastră atât de drag de
încrederea curată, de bunătatea și puritatea ființei dumneavoastră de față.
Însă, în felul acesta, darul
prieteniei noastre se transformă într-o obligație, iar noi se cuvine să fim la
înălțimea ei. Și tot ea mă face să-mi cer iertare pentru faptul că, în timpul
plimbării noastre, mi-am pierdut o clipă cumpătul.
În orice caz, aș vrea să vă
mulțumesc și, sărutând fruntea dumneavoastră pură, să fac ceva din limpezimea
ființei dumneavoastră să treacă asupra scrisului meu.
Bucurați-vă, buna mea Hannah!
Al dumneavoastră,
M.H.”
