„Asta nu mă împiedică de a avea o nevoie teribilă de –
dacă tot trebuie să-i pronunţ numele – religie. Apoi ies afară în noapte şi pictez
stelele"
(Vincent Van Gogh – Într-o scrisoare către fratele lui)
Oraşul nu există,
exceptând locul unde un copac cu frunziş negru se strecoară
ca o femeie înecată spre cerul fierbinte şi clar.
Oraşul este mut. Noaptea fierbe împreună cu unsprezece stele.
O, noapte, noapte înstelată! Acesta este felul în care
vreau să dispar.
Se mişcă mereu. Toţi aştrii sunt vii.
Până şi luna se umflă în fiarele ei portocalii
pentru a îşi expulza copiii prin ochi, urmând zeescul tipar.
Bătrânul şarpe ceresc, invizibil. absoarbe stelele.
O, noapte, noapte înstelată! Acesta este felul în care
vreau să dispar:
în monstruozitatea grăbită a nopţii,
înghiţită de marele balaur, să mă desprind
de propria viaţă fără nici o credinţă,
fără stomac,
fără plânsete în zadar.
Trad. Petru Dimofte
